La hotel, aştept să se liniştească vecinii de cameră ca să pot adormi. Larma continuă. Becurile din stîlpii de afară luminează camera a giorno. Pot citi ziarul găsit în dulap. E de anul trecut. Aceleaşi întîmplări ca şi azi, aceleaşi lozinci. Mai crede cineva? Tu mai crezi? În ce? Într-o viaţă mai bună pentru strănepoţii tăi?

În noapte, trenurile şuieră cu neobrăzare, parcă zicînd celor ce nu dorm, că numai ele, cu vagoanele lor gălăgioase, au dreptul să iasă din cercul închis. Se trezesc cîinii, care încetaseră o clipă hîrjoana lor. Latră armonios, un cor de vagabonzi.

Vecinii nu se potolesc. Mă scol, mă îmbrac corect şi bat la uşă. Îmi deschide o femeie în vîrstă: "Bine că aţi venit, domnule doctor. E băiatul meu. Grav, grav, de tot. Tot timpul se loveşte cu capul de pereţi. Nu-l puteţi interna?" Iese din pervaz să-mi arate pacientul. Mă retrag în camera mea ca un laş. Încerc să citesc foile ziarului îngălbenite care îmi cad mereu din mînă. E un fel de alibi.

Aici oamenii umblă mascaţi ca într-o piesă prăfuită din commedia dell'arte; sucul veseliei s-a strecurat prin sită. Nici cei mai apropiaţi nu-şi scot măştile, să li se vadă adevăratul obraz. Te sileşti să descifrezi un alfabet întors pe dos şi cînd crezi că ai descoperit cheia rebusului, literele se amestecă halucinant. Unii poartă pînă la zece măşti puse una peste alta. De leapădă una, mai rămîn nouă. Tu mă întrebi: "Dar îndrăgostiţii? Cînd suflet se lipeşte de suflet, unde mai e loc pentru scut? În Grădina botanică, la Copou, o pereche, un băiat şi o fată - ochii senini, rîsul pur - îşi sărbătoresc tinereţea. "Să trecem în vîrful picioarelor", îmi spui, "să nu-i stingherim; mi-e teamă ca nu cumva vreun gînd de-al tău, străin, neguros, să le umbrească mica lor fericire."

Ţi-am povestit, cred, cum m-a certat odată un om chinuit: "Zici, că aici e frumos, dar dumneata nu respiri