Vreme de două săptămîni, Galeria Simeza a găzduit una dintre cele mai vii, mai profunde şi mai frumoase expoziţii din ultimii ani. Ea poartă semnătura lui Dinu Săvescu, un optzecist bine cunoscut în mediile profesioniste, dar destul de rezervat ca prezenţă publică şi chiar ca prezenţă în spaţiul propriu-zis al galeriilor. Constrîns, pentru a supravieţui, asemenea multor artişti în aceste vremuri nu tocmai însetate de artă, să facă şi altceva decît exerciţii gratuite de imaginaţie, el s-a retras într-o fecundă activitate de restaurator. Iar după semnalele trimise spre exterior, pictorul părea a se fi resemnat provizoriu în faţa acestei realităţi. Însă tocmai prodigioasa lui activitate de restaurare, sprijinită pe o inteligenţă artistică de o mare forţă şi supleţe, constituie suportul material şi simbolic pentru recenta sa expoziţie.
Dar spre înţelegerea mai exactă a demersului teoretic, şi practic în aceeaşi măsură, al lui Dinu Săvescu, sunt absolut necesare cîteva referiri la condiţia profesională a restauratorului. Spre deosebire de artistul neangajat într-o altă acţiune în afara celei care-l priveşte direct ca exprimare liberă şi ca act creator, restauratorul, asemenea actorului, dar într-o mai mare măsură decît acesta, este un interpret desăvîrşit, o conştiinţă care nu doar ,,joacă" o partitură, ci, realmente, se topeşte în substanţa acesteia şi o recuperează în toate datele sale: fizice, morale şi filosofice. Restauratorul sondează mereu realităţi exterioare, priveşte necontenit în urmă şi se indentifică fatalmente, atît ca acţiune materială propriu-zisă, tehnică, dar şi ca modalitate de a gîndi forma plastică şi de a înţelege sensul creaţiei, cu cei asupra cărora intervine. Şi tot în mod inevitabil, el vine permanent în contact cu expresii istoriceşte încheiate, cu lumi închise, pentru că, într-un procentaj aproape absolut, cu excepţia unor deterior