Deşi ne-a mai rămas încă un an pînă vom păşi cu adevărat în noul mileniu, asist cu amuzată uimire la febrilitatea cu care semenii noştri de pe toate meridianele se precipită să arunce timpul peste bord, ca s-o ia cu elan de la capăt. Cu toate acestea, am avut şi eu, de curînd, un moment de ispită, simţind imperios că vreau să abandonez rapid ceva unui trecut revolut. De fapt nu ceva, ci pe cineva anume: mai precis, pe Ion Iliescu.

Momentul de tentaţie de care vorbeam a fost o retrospectivă a ultimilor zece ani în România, difuzată de canalul Euronews. Despre cei zece ani care s-au scurs, un reproter străin reuşise, de bine de rău, să recolteze imagini şi informaţii extrem de diverse, ca generalitate sau ca provenienţă. Numai că, dincolo de orice detalii, panorama sa istorică era marcată de o obsesie teribilă, şi - prin iteraţie - simbolică: mineriadele, nu mai puţin de trei la număr.

Din nenorocire, pe chipul înfăţişat de România lumii în ultima decadă s-a imprimat o pată ireversibilă: răzmeriţele minereşti, căci nu pot să le numesc în alt fel. Mi-am amintit cu ruşine că, oriunde ai merge în lume, imediat ce te identifici ca român, ţi se aruncă în faţă cu reproş, în mai toate limbile pămîntului, aceeaşi vocabulă teribilă: minerii. Şi m-am întrebat, cum a început totul, luînd proporţii ca bulgărele de zăpadă pe o pantă? Cine a iscat această tradiţie dezonorantă, făcînd posibilă o stigmă atît de persistentă? Răspunsul e simplu şi fără nuanţe de dubiu: Ion Iliescu - şeful de stat care a asmuţit un segment din populaţia ţării să umilească, să bată măr şi să zdrobească(sic!) alt segment. Iar după ce totul s-a sfîrşit aşa cum ştim, i-a adunat pe vandali şi... le-a mulţumit zîmbitor, în văzul lumii întregi!!!

La această performanţă inegalabilă se mai adaugă, din păcate, ceva. Într-o ţară care - începînd de pe la 1848 încoace - a fost practic inven