V., - să-i spunem Virgil, - este poet şi nu ştie multe. E şi omonimia de vină care, aici, la Roma, îl face tot timpul să îndrăznească, să atace, să ridice vocea, ca şi cum "ar fi la el acasă."
Şi, într-un fel, este. Roma, - spusei, - mă face trist. Mă întristează. Şi aceasta numai din cauza grandorii defuncte; şi de vină mai e şi gîndul că în acest loc moartea şi-a găsit culcuşul ei cel mai ilustru, sau ideal.
De aceea, cînd nu sînt singur, şi mă însoţeşte V., îmi vine inima la loc, şi accept; da, accept, să fiu obraznic, voios şi activ, ca toţi turiştii ce năpădesc Cetatea eternă.
Astfel, încît, în ziua aceea nu mai intrasem singur în bazilica San-Giovani in Laterano. La Giotto, mă oprisem ca de obicei; iar V., grăbit, mă îndemnase să trecem mai departe spre cabinele de spovedit de care îi vorbisem. Nu voia Giotto. Dar e Giotto şi trebuie să vezi Giotto!, eşti poet! Nega violent, scuturînd din cap şi mi-a spus grăbit că Giotto nu există; şi că dacă el a izbutit ceva, a fost talentul său primitiv de a picta, nu supra-naturalul, ci doar ceea ce nici nu există, sau vidul existenţial.
La cabine, a ales una cu un preot gras şi cu trepte în faţă (nu cu perdea, ca în alte locuri; mai era şi ideea că el, neştiind nici o limbă, nici măcar limba română, susţinea el, decît pe cea a păsărilor, foarte rară, trebuia să-i fiu interpret.)
Cunoşteam mai de mult acele cabine. Grele, baroce, de nuc poate. Rezonanţa confesiunii să fie mai mare, să fie auzită pînă la Tatăl ceresc şi pînă la sfinţii săi oricît de distraţi ar fi ori ocupaţi cu rugăciunile. Pe unele cabine scria că poţi să te spovedeşti în engleză, în franceză, în germană, în ce vrei. Nu ştiu de ce V. o alesese tocmai pe aceea pe care scria Penitenciario, care era pe spaniolă, spaniolii fiind cei mai catolici (şi mai inchizitoriali).
Alături, la cîţiva paşi doar, era o cabină
