De când mă ştiu, am trăit cu clişeul cumsecădeniei, cinstei şi blândeţii românului. Spre marele meu noroc, lumea în care am crescut chiar aşa arăta: părinţi protectori, bunici ce întrupau însăşi bunătatea, mătuşe adorabile, verişori plini de farmec, vecini binevoitori, colegi săritori, prieteni devotaţi. Nu era o lume idilică, o lume lipsită de conflicte. însă, ca prin miracol, toate se rezolvau prin întâlnirea dintre adversari, prin conversaţia potolită şi prin dialogul deschis.
Ulterior, am descoperit şi latura mai puţin plăcută a lumii româneşti: activişti de partid ce emanau, la fiecare cuvânt, vulgaritate şi tâmpenie, securişti unsuroşi, insinuanţi, condeieri ce duhneau a veleitarism de la o poştă şi care, ciudat, erau suspect de frecvent văzuţi în compania activiştilor de partid şi a securiştilor! Aşa mi s-a dezvoltat, probabil, convingerea că securitatea şi partidul sunt ceva de proastă calitate, pentru că susţineau (sau erau curtaţi) de "artişti" ce nu meritau nici o ceapă degerată! Păstrez şi astăzi dispreţul faţă de aceste două categorii care au nenorocit România - activiştii şi securiştii bazându-mă pe acea iniţială apreciere de natură estetică. Ceea ce nu era frumos nu putea fi bun! Şi invers! Eram - şi probabil am rămas - un "kalokagathon"-ist impenitent!
Mai târziu, după 1985, când am început să cunosc viaţa literară bucureşteană, impresia de acasă mi s-a consolidat: scriitorii buni erau în general şi oameni de onoare, în timp ce leprele ce parazitau restaurantul scriitorilor erau, tot în general, nişte rebuturi estetice. Când "grupul Barbu" s-a adresat lui Ceauşescu pentru a cere să se înfiinţeze o Uniune a Scriitorilor comunişti se confirma eclatant ceea ce ştiam, intuitiv, dinainte.
Nu m-a surprins, prin urmare, când, după 1990, oameni cunoscuţi pentru murdăria lor morală au deschis baierele vulgarităţii indescriptibile a li
