Fight Club e un exemplu, de o limpezime aproape didactică, a situaţiei: "cum poţi să strici un film care avea toate şansele să fie bun!" În magma cenuşie şi indigestă a peste două ore de proiecţie descoperi idei strălucite şi mostre de bravură regizorală, care ar fi meritat o soartă mai bună.

Totul a fost conceput ca un pamflet cu o respiraţie agitată, de clip monstruos, al unei lumi - al unei civilizaţii, al unui mod de a (nu) fi - de care merită să se aleagă praful. Lumea merită să fie aruncată în aer, şi noi odată cu ea! Violenţa eliberatoare. Autodistrugerea ca libertate absolută.

Tînărul furios e un cineast californian - David Fincher (n. 1963), fost vecin de casă şi apoi ucenic al lui George Lucas -, care a dat lovitura, în '95, cu Seven, al doilea film al lui. Fight Club e al patrulea. Rigoarea, măsura şi alte calităţi din Seven apar estompate în Fight Club. Regizorul îşi propune să dinamiteze, din interior, convenţia narativă, drept care naratorul se "descompune", într-un monolog nervos, pe sine însuşi... Naratorul (Edward Norton, cu figura lui de nevrotic timid) e un slujbaş al zilelor noastre, plantat în faţa unui computer; un sclav cu guler alb; un individ cu un apartament pus la punct ("Apartamentul e viaţa mea!"), cu canapele Ikea, cu costume Armani, cu echipamente stereo de ultimă generaţie ş.a.m.d. Dar existenţa lui, oricît de high-tech, e lipsită de SENS. Viaţa se reduce la un ritual detestabil, trăit într-o amară letargie (nici treaz, nici adormit, nici real, nici ireal)... Omul ros de vid îşi descoperă, singur, o metodă de tratament la angoasă: tîrcoale în jurul morţii ca spectacol; participări "active" la şedinţele de terapie colectivă (mereu la modă în America) ale unora şi mai nefericiţi decît el: oameni cu cancer - diverse tipuri, diverse faze -, sau oameni cu alte serioase "suferinţe obiective" ("datornicii"! "alcoolicii ano