De existenţa ziarului La Bougie du sapeur am aflat joi, 29 februarie 1996, graţie unei notiţe din Le Figaro şi unui interviu dat pe France Inter de Jacques Debuisson, redactorul-şef al publicaţiei. Ceea ce conferă o personalitate inconfundabilă acestui ziar (continuu să-l numesc ziar) este că apare doar pe 29 februarie. A fost lansat în 1980; în 1996, aşadar, ajunsese la numărul 5. După cum pertinent observa redactorul-şef, cu fiecare apariţie La Bougie du sapeur îşi măreşte tirajul ("fenomen pe care l-am semnalat şi în numărul nostru de ieri", a spus cu dezinvoltură Jacques Debuisson, referindu-se, evident, la numărul din 29 februarie 1992). În sfîrşit, se distinge şi prin ofertele deosebit de avantajoase propuse abonaţilor: te poţi abona pentru 20 sau chiar 50 de numere, iar abonamentul e transmisibil moştenitorilor... Ziarul-care-apare-o-dată-la-patru-ani e, dincolo de alura lui de glumă studenţească, un mod de a respinge presiunea cotidianului. Cîte banalităţi, cîte fapte insignifiante, cîte inepţii nu înghiţim - de bună voie - zilnic, ştiind foarte bine că ceea ce le justifică prezenţa în ziare este tocmai caracterul lor accidental şi efemer... O imersiune în actualitate la intervale mari de timp ar fi o salutară igienă mentală şi ar permite, totodată, detaşarea faţă de atît de alunecoasa şi, adesea, atît de inconsistenta actualitate. Nu mai ştiu ce am făcut pe 29 februarie 1996, afară, bineînţeles, de faptul că am ascultat France Inter şi am cumpărat Le Figaro. Agenda mea nu înregistrează altceva; dar cum era într-o joi, zi în care aveam cursuri, rezultă că am fost prins de obligaţiile mele didactice. Îmi amintesc însă foarte bine (însemnările din agenda anului respectiv sînt în acest caz mai consistente) de ziua de 29 februarie 1992. Era sîmbătă şi mă găseam la Palatul Chaillot, unde asistam la colocviul internaţional Triburile sau Europa (formulare ce