Exemplul chinez este citat de cîte ori este criticată reforma din ţările central şi est europene sau din fosta URSS: se spune că tradiţionala înţelepciune a marelui popor asiatic plus loialitatea faţă de partidul comunist asigură o tranziţie lipsită de traume, reforma economică este proiectată şi înfăptuită de autoritatea centrală care a renunţat la ideologie de dragul eficienţei; construcţia democratică este lăsată pe seama viitorului. În contrast cu greutăţile întîmpinate de tranziţia europeană, China a reuşit - se mai spune - să evite o pustiitoare criză, ţara îşi menţine ritmurile creşterii economice, industria se modernizează, mentalităţile se modifică. Ţara are însă un miliard de locuitori şi un adevărat cult al misterului: e greu de spus care anume parte este o imagine a întregului. Departe de a avea o unitate de monolit, conducerea politică din China face o subtilă echilibristică între tendinţe centrifuge şi nu arareori ostile una faţă de alta. Capitalismul, negat ca idee, în numele injustiţiei sociale şi al identităţii naţionale, este acceptat pentru realitatea foloaselor sale. Foloase insuficiente pentru a asigura bunăstarea generală, iar "noua stîngă" chineză se vrea a fi expresia justiţiei sociale. Iată cum rezumă aceste contradicţii un profesor universitar de istorie (nu este lipsit de importanţă faptul că articolul a apărut la Hongkong, unde presa este mai liberă decît la Shangai, oraşul unde profesează autorul, text preluat de revista Courrier International, în numărul de 17-23 februarie). "Prietenii noii stîngi consideră că China a fost atrasă în vîrtejul mondializării, capitalismul a copleşit-o într-o proporţie catastrofală, conglomeratele multinaţionale capitaliste străine, infiltrate atît în economie, cît şi în cultură, sînt principalul adversar de contracarat. După ei, descrierile sinistre ale capitalismului, aşa cum pot fi ele găsite în