Ioan Pânzaru, conferenţiar la Facultatea de Limbi şi Literaturi străine (catedra de limbă şi literatură franceză) a Universităţii din Bucureşti, a publicat anul trecut, la editura Polirom, un volum intitulat "Practici ale interpretării de text". Editată în colecţia "Litere Collegium", cartea face o bine conturată şi bine stăpînită trecere în revistă a problemelor, a opţiunilor şi a tehnicilor intelectuale implicate de interpretare, a "atmosferelor" culturale în care ea s-a desfăşurat (şi pe care le-a modelat nu mai puţin): de la felul în care tradiţia răsăriteană, apoi cea catolică şi protestantă au conceput hermeneutica Textului sacru, la revolta, inaugurală pentru modernitate, a lui Nietzsche - unde distanţa între sens şi cel care îl enunţă începe să se facă dureros simţită - şi pînă la curentele contemporane de interpretare (reprezentate în volum prin Freud, Panofsky, Lévi-Strauss şi René Girard) - pentru care "text" înseamnă o materie al cărei sens, ascuns, mascat, deghizat, în aparenţă "sărac" sau inexistent, trebuie descoperit şi "tradus" prin efortul interpretului. De-a lungul acestui parcurs, raportul între substanţa textului şi cel ce vine în faţa lui pentru a-l interoga se anemiază, se dizolvă în incertitudine, înlocuit fiind de interesul pentru precizia şi rafinamentul metodologiei de abordare. Pentru critica literară actuală, spune Ioan Pânzaru, "sensul operei apare ca un străin, iar însuşirea lui mai degrabă la modul vizitării decît al posesiunii; între exeget şi sens se ridică un zid antifoc, ce previne incendiile spirituale ale misticilor medievali, dar şi nemijlocirea unei raţionalităţi împărtăşite comunitar" (p. 28). Cartea aceasta, pe lîngă eleganţa erudită, pe lîngă verva cu care selectează anecdote relative la aventurile interpretării şi ale conceptelor ei, cu care alege şi analizează analogii simbolice rare între niveluri diferite de sen