Demult, demult, cînd am terminat facultatea, am obţinut o diplomă pe care scria la rubrica Profesie: "Absolvent Istoria şi Teoria Artei". N-am realizat enormitatea faptului, decît mai tîrziu, cînd a trebuit să predau primul curriculum din viaţa mea şi la rubrica cu acelaşi nume m-am trezit scriind "absolvent". La repartiţie refuzasem postul de muzeograf într-o instituţie bucureşteană, de altfel foarte respectabilă, pentru că aspiraţiile mele erau mai înalte: doream să fac cercetare. Ce înţelegeam pe atunci prin asta, nu prea mai ştiu, dar ştiu că, pentru notele mele, socoteam că merit acest statut. M-am angajat la Institutul de Etnografie şi Folclor; pe atunci, nu mi-a dat prea mult de gîndit faptul că un institut ştiinţific poate "face Folclor" (şi nu Folcloristică!). Pe parcurs, abia, am înţeles ce greu se ajunge cercetător. Întîi trebuia să fii documentarist (şi, iarăşi, nu documentalist). După doi-trei ani de cercetare de teren şi mult studiu de bibliotecă, aveai dreptul să dai concurs pe post de cercetător, dacă se elibera un loc prin pensionarea sau desfacerea contractului de muncă a vreunui coleg mai vechi. Atunci am început să am acele coşmaruri îngrozitoare în care se făcea că îmbătrînesc şi continuu să tocesc pentru examene şi concursuri; completam la nesfîrşit autobiografii în care minţeam că nu am rude în străinătate şi mă mîndream cu "originea sănătoasă dobîndită" prin schimbarea de profesie a tatălui meu (din avocat în zugrav). Oricît ar părea de ciudat, am ajuns, totuşi, cu ajutorul lui Dumnezeu, cercetător. Ei, dar de la simplu cercetător la cercetător principal ar fi trebuit să dau alte examene, să completez alte dosare, să adun publicaţii serioase, nu doar cîte un articolaş în Anuarul Institutului sau în Revista de Etnografie şi Folclor (pentru că şi revista făcea Folclor!). Noroc că posturile de principali erau atît de puţine şi atît de ocup