Statul de drept, spun unii, nu se poate susţine decît în contextul unei economii de succes. Săracii, se pare, nu se pot bucura de binefacerile unui stat de drept.

Tema situării statului de drept în contextul economic şi politic cel mai potrivit este extrem de provocatoare. E limpede că statul de drept nu poate exista decît împreună cu capitalismul şi cu democraţia de tip european. Nu se poate vorbi despre stat de drept într-un sistem care, de pildă, nu asumă definitiv independenţa justiţiei sau care nu promovează proprietatea privată ca valoare fundamentală, intangibilă. Problema este, de fapt, aceea de a şti cît de performantă trebuie să fie economia capitalistă şi cît de experimentată trebuie să fie democraţia pentru ca statul de drept, la rîndul său, să existe firesc. Mai direct, de la ce nivel al PIB-ului în sus şi după cîţi ani de exerciţiu democratic putem spune că statul de drept fiinţează matur şi s-a integrat natural în cetate şi în mintea cetăţeanului? Cînd vorbea despre rolul determinant al economicului în raport cu celelalte dimensiuni ale realităţii sociale, Marx greşea. La fel greşesc toţi aceia care văd, în social, determinisme. Legăturile dintre diverse elemente ale socialului sînt atît de complicate, încît nimic nu determină nimic în sens mecanic. E adevărat că sînt realităţi, cum este economia, care influenţează statul într-o măsură mai mare decît altele. Dar a crede că statul de drept este condiţionat în existenţa sa de un anumit nivel al performanţei economice, este o exagerare de tip marxist. În România, există toate instituţiile şi aproape toate procedurile necesare unui stat de drept. Ceea ce face să simţim, de multe ori, că statul de drept ne este străin este mentalitatea celor care concretizează social instituţiile şi exercită procedurile. Am mai spus-o, inadecvarea dintre instituţie şi funcţionar duce, de cele mai multe ori, la m