Cînd călătoreşti, capeţi alt ochi pentru obiceiurile locului. Oamenii pe lîngă care treci devin un amestec de cobai şi semeni priviţi cu duioşie, chiar îngăduinţă. Ambele atitudini sînt exagerate, ştiu; dar ele nu sînt decît extremele între care încerci, de fapt, un sentiment de exaltare datorat pe de o parte noului, iar pe de alta - detaşării în care te învăluie, protector, statutul de călător. Scene altfel, poate, nesemnificative, capătă, sub semnul diferitului, altă însemnătate. În Sinaia, de pildă, poşta rămîne un loc deschis atît exteriorului neprecizat, cît şi schimbului de idei. În timp ce stăteam la coadă, la poştă, pentru a primi bani din Bucureşti (o altă nezdruncinată tradiţie de vacanţă), o doamnă rubicondă situată la coadă în faţa noastră şi-a dat drumul. Mai întîi a povestit cum fiica ei din Bucureşti, probabil studentă ori proaspătă absolventă, va pleca în Canada; apoi a ieşit la iveală că nu va pleca de tot, decît pentru o lună, fiica ei nu e din alea...; apoi, firesc, accentul s-a deplasat pe problema generală ivită din discuţie: România şi restul lumii; numai în România se mai poate ca fetele (de la Bingo, unde joacă şi ea, se subînţelege) să îşi arate tot ce au, în alte părţi nu s-a mai pomenit; am ajuns de rîsul lumii... Funcţionara de la poştă dă din cap, a înţelegere, mai ales că doamna în cauză lucrase înainte la poştă, un fel de şefă... Tocmai în climaxul de vehemenţă al ex-funcţionarei, uşa de la poştă se deschide, aparent, singură: de fapt, o căţeluşă, probabil de-a casei, deschide singură uşa cu laba, pe dinafară, şi intră... În parc, "mare" expoziţie de şerpi; o fetiţă declară la televiziunea locală cît de frumoşi sînt;
doamna custode ne previne să nu punem mîna pe geamuri, şerpii pot face vreo mişcare bruscă... În colţul cuştilor unora dintre ei stă ghemuit cîte un şoricel, paralizat de frică... La Cumpătu, la restaurantu