Cuvîntul capitalism este aproape cu desăvîrşire absent din limbajul public occidental. Nu-l întrebuinţează în mod curent nici jurnaliştii, nici politicienii, nici economiştii. Nu se vorbeşte şi nu se scrie niciodată despre victoriile capitalismului, despre realizările capitaliste, despre construirea capitalismului, despre societatea capitalistă sau despre societatea capitalistă multilateral dezvoltată, despre planurile şi programele de înaintare a capitalismului, despre lipsurile care mai persistă în procesul de construcţie capitalistă etc. Omul occidental, ca să folosesc şi eu o ficţiune de genul omului liberal îndrăgit de Horia-Roman Patapievici, nu prea are habar că trăieşte în capitalism şi, de fapt, nici nu prea îi pasă de asta - altele sînt grijile lui. Capitalism apare, cînd, totuşi, apare!, doar prin intervenţiile vreunor ireductibili militanţi troţkişti, personaje care astăzi nu mai sperie pe nimeni, ci dimpotrivă, produc mai degrabă un simpatic efect de pitoresc muzeal. Şi există, evident, în scrieri istorice de factură academică, unde e folosit însă ca termen pur tehnic, fără nici o semnificaţie politică. Cu totul alta e, în schimb, situaţia în România, unde îndemnurile la construirea capitalismului se înmulţesc într-o proporţie comparabilă doar cu inflaţia de societate civilă. Nu are absolut nici o importanţă că nu a existat niciodată vreun proiect de
"construire a capitalismului", nici că la capitalism nu s-a ajuns în virtutea unui anume program de inginerie socio-economică imaginat de politicieni iluminaţi şi aplicat cu rigoare poliţienesc-birocratică de funcţionari (activişti) devotaţi ori constrînşi. Şi că, în definitiv, însăşi ideea de a construi capitalismul e una profund anti-capitalistă: o idee, o reprezentare, o proiecţie provenind clar din mesianismul kitsch al reziduurilor propagandei comuniste. Capitalismul s-a născut, aşa-zicînd
