Ceea ce se poate spune fara dubiu despre teatrul din Romania ultimului deceniu al acestui secol e ca, in linii mari, destinul sau se suprapune desenului framintat al societatii careia ii apartine. Oglinda care ramine, in varii forme, intilnirea in direct dintre artist si receptorul sau nici nu poate fi conceputa ca o formula in afara realitatii imediate, macar din cauza acestui parametru full-contact. Serii stilistice au confirmat, asadar, tendintele traditionalist-conservatoare ale unui stanislavskianism dur, incercari de hibridare ori semne radicale ale reformei. Marca full-contact-ului a produs, probabil, si asociatia profesionala cu cel mai clar randament, macar in prima jumatate a deceniului – UNITER – mizind ca forta umana pe doi actanti de randament maxim – Ion Caramitru si Marian Popescu –, dar si pe o contrapondere conservatoare imposibil de neglijat, prin nucleul dur din jurul lui Valentin Silvestru.

Ciudat, dupa 1996, si unii, si altii au coborit garda, in folosul unui armistitiu a carui functionalitate ramine inca de dovedit. Capetele de afis initiale si-au schimbat si ele, cel putin aparent, domeniul de definitie: Ion Caramitru a devenit ministrul culturii, Marian Popescu s-a axat pe activitatea de director al Editurii UNITEXT, iar Valentin Silvestru a fost victima unui stupid accident de masina. Incercarea de recentralizare brutala din timpul ministeriatului Sorescu a fost, ce e drept, anulata chiar din primele luni ale ministeriatului Caramitru, decizia ultima insa, in acest sens, din 1998, provocind perturbari grave in sistem. Sondajul de opinie din 1997 a avut un rezultat derutant, lumea teatrala intervievata dovedindu-se majoritar opusa reformei. E drept, marii actori si actorii tineri (cei din urma, din motive conjuncturale, lipsiti de accesul la decizie) se dovedesc absolut deschisi proiectelor reformiste. Nu e asadar de mirare ca Mar