Polemica, în America, pare civilizată doar la televizor, unde lumea se reţine, iar orice scăpare verbală este înlocuită electronic de un bip. Tigrii presei se exprimă ceva mai dezinhibat şi mult mai veninos, cîntărind meticulos cantităţile de murdărie şi ironie, precis proporţionate în cocktailul unui articol. Însă spaţiul de predilecţie al polemicii, locul în care aceasta se dezbracă de tot, expunîndu-şi intimităţile pamfletare, este www-ul. Se spune că hîrtia suportă orice; este nimic, faţă de cîte poate suporta un hard-disc. Aidoma ca la Bucureşti, şi aici se consideră că politica fără înjurături e ca friptura fără murături. În campania prezidenţială preliminară, adică în lupta pentru învestitură în cadrul partidelor, caii de bătaie sînt, în primul rînd, candidaţii, apoi soţiile lor şi, în sfîrşit, membrii marcanţi ai echipelor electorale. Vicepreşedintele Al Gore este acceptat ca o fatalitate, concurentul lui, democratul Bill Bradley, elongat, guşat şi manierat, fiind prea puţin competitiv. Ca urmare, ultimul este complet cruţat, iar ironiile la adresa primului se mărginesc la rime puerile de felul gore-bore-snore (gorăim-moţăim-sforăim). În schimb, Naomi Wolf, consiliera lui Gore, poreclită Miss Pravda, este prea marcantă pentru a fi iertată. Iată ce spune despre ea faimoasa comentatoare Camille Paglia (un fel de Tia Şerbănescu, în variantă queer), numită şi "papesa corectitudinii antipolitice": "În primul rînd, cred că părinţii lui Naomi Wolf ar trebui să dea în judecată universitatea Yale, alma mater a progeniturii, pentru incompetenţă şi fraudă. Dacă judecăm după limpezimea gîndirii şi după fluenţa exprimării sale la vîrsta de 37 de ani, rezultă că taxele universitare au fost plătite degeaba. A fost atît de îndopată cu studii feministe şi cu doctrine post-structuraliste la o vîrstă cînd femeia e impresionabilă, fără să i se dea intelectului ei fragil