Noi, aceştia, care mai ştiind cîte ceva

despre viaţă, nu ne permitem s-o bagatelizăm

sau s-o blestemăm,

noi, aceştia, cei care n-avem nici un

motiv ca să ne simţim ridicoli, atunci

cînd îngînăm, şi încă deseori,

"Les feuilles mortes" (Prévert-Kosma)

ca un fel de imn personal cuprinzător

pînă la ultimul vers, pînă la marea aceea

care şterge de pe nisip paşii amanţilor despărţiţi,

noi, aceştia, sîntem, probabil, cei mai indicaţi

ca să ne topim nu de rîs ci într-un surîs

auzind din ce banalităţi majore s-a născut

cîntecul nostru,

din cîte nimicuri fundamentale poate să

răsară soarele - O, Doamne! - inspiraţiei,

din cîte prostioare esenţiale se pot lega

cîteva cuvinte de neuitat,

aşa cum reiese din povestea acelei iubite

a poetului Jacques Prévert,

găsită în viaţă de o ziaristă curioasă

care, dacă nu-i va afla vîrsta, azi, în 2000,

cînd Jacques împlinea 100 de ani,

va intra totuşi în posesia unor amănunte

de cert interes poentru cei care mai ştim

"ce e amorul?" şi cum zdrăngăne pianul

cînd ninge, decembrie, iubito, adică:

el era cu o alta cînd s-a îndrăgostit de ea;

era înainte de război şi el scria poezii

şi scenarii iar ea făcea figuraţie în filme,

el îi zicea "frunzuliţo" şi ei îi plăcea

cînd cădeau frunzele uscate să le calce

în picioare şi ele să scîrţîie sub paşii lor,

se amuzau teribil, el a plecat la război,

"à la guerre!", "à la guerre!",

şi îi scria cu acele "mots tendres", după care,

scăpat cu bine, o ia şi o duce în zona

liberă, la Nisa, la Paris era groaznic sub

hitlerişti, dar pe Coasta de Azur nu le-a lipsit

nimic, au avut noroc, el n-o lăsa să facă

bucătărie, nu-i plăceau gospodinele, ca în '43,

cînd el lucra la "Les enfants du paradis"

- to