Urmare neaşteptată a penibilului incident cu publicarea în Le Monde a unei recenzii incorecte despre un articol din Les Temps Modernes (articolul, tradus "creator" după un text publicat iniţial în revista bucureşteană Sfera politicii, denunţa antisemitismul, rasismul şi xenofobia intelectualilor români): un jurnalist francez mă întreabă, foarte interesat de caz, "cîţi ani de puşcărie a făcut dl Liiceanu". Habar n-am de unde i-a venit; nici unde bate; îi răspund, prudent, că, după cîte ştiu, nici unul. "Dar a fost arestat, a fost deţinut de Securitate!" - insistă colegul, confratele, amicul. "Nu", zic, "nu, arestat n-a fost". El: "Nici măcar o singură zi?". Eu: "Nu, din cîte se ştie, nu". El: "Dar aşa se înţelege din Sebastian, mon frère, textul de identificare cu Mihail Sebastian". Eu: "Este un eseu, domnule, nu o autobiografie". El: reflectează. Eu: îmi pregătesc un răspuns pentru eventualitatea că-i trece prin cap să-mi spună că românii sînt născuţi eseişti. Dar nu-i trece. Sau, poate, e un om politicos. Dar nu! El are, cu adevărat, o problemă. Încearcă să priceapă. "Totuşi a fost persecutat, nu?! A fost dat afară din serviciu, nu a putut profesa, nu a fost admis la Universitate, a trăit din expediente ori din slujbe umile, nu?!". "Nu. Şi-a făcut studiile normal, la Universitate a intrat îndată după liceu, a lucrat la un Institut al Academiei, şi-a dat doctoratul, nu a avut o carieră profesională accidentată". Iarăşi reflectează. Începe, cam ezitant, o propoziţie destabilizată: "Disident... dar nu, în România disidenţi ca în ... ca Havel...". Încerc să-l ajut: "Ei, în România a fost altfel. Dar nu e nimic special în asta. Fiecare ţară din Est a fost altfel decît celelalte. În Polonia nu a fost ca în Ungaria, în Cehoslovacia nu a fost ca în Polonia. E mai complicat". "Da, e complicat" - zice şi el, foarte gînditor, după care, brusc: "Dar preşedintele,