Noi, oamenii acestui pămînt, cei ce nu sîntem nici bogaţi şi nici cu asupră de măsură de chipeşi, ne dăm în vînt după sincronism. Coincidenţele ne fac să ne simţim importanţi. Cînd se produc, ne fac să credem că universul nu ne-a dat uitării chiar de tot. Şi mai credem şi că sincronismul este de partea celor bogaţi şi fotogenici mai mult decît a celorlalţi. Desigur, numai din coincidenţe, potriveli şi întîmplări fericite - toate, cum ar veni, aspecte ale sincronismului - vin şi belşugul şi înfăţişarea plăcută. Dar, o privire mai atentă descoperă un fapt izvoditor de nelinişti. Totul este sincron, nu există lucru care să nu rimeze cu un altul, oricît de curios şi de improbabil ar fi acesta. Sincronismul struneşte cu mînă de fier haosul şi numai milostenia unor oarece filtre cerebrale ne pune la adăpost de sminteala ce ne-ar paşte văzînd cum toate se potrivesc. Cînd această pavăză cerebrală se destramă, ne e dat să vedem aiuritorul păienjeniş ce leagă toate celea în timp şi spaţiu şi ne clătinăm de greaţa năpraznicului sincronism. Garda mea cerebrală era jos tare în seara în care m-am dus la petrecerea pe care Jungienii Elvofili o dădeau pe un vapor, la Lakefront în New Orleans. Jungienii veniseră în oraş cu prilejul unei conferinţe şi se adunaseră pe vaporul acela pentru a celebra cel mai recent adaos la colecţia lor de arhetipuri: Elvis. Era o seară sinilie şi catifelată şi briza lacului Ponchartrain mîngîia ademenitor costumele cele elviseşti ale oaspeţilor. Dintre toţi profesioniştii care se adună, pretutindeni în lume, la astfel de chefuri pe varii punţi navale, Jungienii cred cel mai straşnic în sincronisme. Ajung la această credinţă studiind visele şi aplicînd acestor vise o grilă presărată cu ţepene figuri fără de timp pe care le numesc Arhetipuri. Mă rog. Am întrebat o astfel de Jungiană de unde este şi mi-a răspuns: "San Francisco". "Ce ciudat", i-am s