Bingo este jocul prin care tranziţia ne demonstrează în fiecare duminică după-amiază, pe micile ecrane, că fericirea ne stă la îndemînă chiar acum. Inventat în Occident, acest sunet fără sens a pătruns în vocabularul nostru cu forţa unui meteorit, căpătînd agresivitatea unei obsesii naţionale. Inocenta lui sonoritate ne aduce speranţa de a trece din starea de sărăcie crescîndă, care ne copleşeşte, în invidiatele rînduri ale celor chivernisiţi, sau chiar bogaţi. Bingo ne modifică identitatea transfigurîndu-l pe fiecare dintre noi în eroul nerelevat al unui happy-end dosit, cum s-ar zice, după uşă. Aducîndu-ne prin asemenea făgăduinţe într-un soi de transă, Bingo îşi dă în vileag o anume încrengătură cu neuitatul Caritas de care, tocmai de aceea, se dă de ceasul morţii ca să se delimiteze. La distanţă de cîţiva ani, ambele instituţii ne-au adus în pragul psihozei de masă, vînzîndu-ne contra plată cash, marfa de care aveam cea mai mare nevoie: speranţa improbabilei îmbogăţiri. Prosperitatea acestui comerţ îşi are izvorul în totalul dezechilibru dintre numărul imens al celor care pierd şi numărul infim al cîştigătorilor. Cei din urmă sînt plătiţi de către cei dintîi, excedentul intrînd în seifurile negustorului. Spre a preîntîmpina orice suspiciuni de acest fel, Bingo îşi desfăşoară acţiunile sub ochii marii majorităţi a prezumtivilor pierzători. Competiţia are forma unui foarte gălăgios spectacol popular; biletele sînt extrase de cîteva graţioase dudui a căror străvezie vestimentaţie nu poate decît să consolideze prezumţia nevinovăţiei lor; peripeţiile sînt comentate de un animator a cărui vervă nu egalează întotdeauna volumul discursului;

şi îndeosebi, întreaga operaţie este supervizată de o comisie din care, alături de reprezentanţi ai organizatorilor, fac parte delegaţi ai Poliţiei şi ai Ministerului de Finanţe. În contrast cu ceea ce se întîmplă la noi,