Efemere
În pace cu mine însumi,
Plin de umilinţă şi orgoliu,
Vă implor să daţi mărturie
Despre efemera mea prezenţă în lume!
Noi nu ştim dacă lumea însăşi
Există aievea, dar îmi ajunge
Să zbor ca o gâză printre voi:
A ne recunoaşte înseamnă a fi.
Să ne atingem cu vârful aripilor
În roiul nostru de efemere la soare!
Noiembrie
Ce suntem oare
Pe lumea asta, toată în faţadă?
Nişte păpuşi pasive în mâinile
Unui marchiz de Sade fără saţ?
Ce rămâne din sufletul meu
De i se iau simţurile pipăitoare?
Un râu de clipe când a ajuns
La locul unde se peirde în nisip...
Ca să pot percepe peste ţesătura
Simţurilor - oglindă fără zaţ,
Vârtejul de frunze ce suie
Mă aspiră spre înaltăparte.
Mileniu
Lărgimea globului, îngustată,
Ne-a ajuns din urmă
La un prag abstract.
Cu foarfeci de grădinar, cineva
Curăţă de noi Arborele vieţii.
Tulpinile zboară spre rădăcini:
Trecuturile noastre, aidoma
Unor flori-în-elice de tei,
Presară văzduhul, rotitoare,
În zbor scăzând către strămoşi.
Un top de foi albe
Mă aplec peste-un top de foi albe,
Cum aş deschide o uşă,
Apoi altele posibile ce alunecă
În ţâţânile lor
Spre o mie de săli în şir.
Departe, o uşă rămâne zăvorâtă.
N-o atinge, tânără soţie, lasă-i
Broasca să ruginească,
Fiindcă dincolo de ea
Te pândeşte sufletul meu
Sub pecetea unui farmec crud...
Topul de coale albe îmi îmbie
Ca o pernă capul; îl lasă să cadă
Greu de vise, peste straturile
De frunzişuri ale deceniului întreg.
Apoi o flacără îmi ţâşneşte d
