Este incontestabil, de la sfîrşitul lui decembrie 1989, libertatea presei face parte din peisajul social şi politic românesc. Se exprimă toate opiniile, polemiştii se înfruntă, din păcate adesori, într-un stil destul de dubios, frizînd delaţiunea şi injuria, gîlcevi de cîrciumă, scandaluri între gunoieri; efectul nu înnobilează confruntarea democratică, ci dimpotrivă, o înjoseşte şi o devalorizează. Există relaţii intime între conţinut şi stil. Acesta este motivul pentru care este necesar să ne punem întrebări în legătură cu conţinutul real al polemicilor. Se remarcă ele prin ataşamentul faţă de dezbaterea unor probleme de fond sau se pierd în palavre de cafenea? Cititorii sînt puşi în prezenţa unor mize multiple şi adeseori contradictorii, de la cele privind viitorul ţării, pînă la cele referitoare la apărarea intereselor sale minimale. Prin acest procedeu li se aduce aminte oamenilor singurul adevăr care le-ar putea permite să înţeleagă politica internaţională (dar şi pe cea naţională): statele nu au amici şi inamici constanţi, ci doar interese constante. Este suficient să fie examinată răsturnarea alianţelor care a permis descompunerea fostei Iugoslavii pentru a sesiza acest adevăr esenţial în înţelegerea relaţiilor internaţionale. În ceea ce priveşte dezbaterea publică, aşa cum este ea orchestrată de presa românească, sînt momente cînd e dubios dacă informaţia ar fi scopul vizat de polemică, fie ea oricît de acerbă. Astfel, în campania din 1996, pentru integrarea României în NATO, un observator detaşat ar fi fost frapat de cvasi-unanimitatea presei. Tonul, stilul, lozincile se asemănau pînă la confuzie cu campaniile de mobilizare declanşate înaintea unui război naţional şi cu acelea organizate în epoca comunistă cînd partidul pregătea o drastică schimbare de macaz a orientării sale politice. Orice opinie contrarie era diabolizată, injuriată, considerată o