- povestiri de la 1848 - Cenzorul Gheorghe Marcovici

se încruntă cu multă răspundere

În ţară, după revoluţie, parte din junii paşoptişti petrec o vreme la Snagov, într-un soi de puşcărie politică, mai apoi îşi dreg şi ei cum pot idealurile frînte. C.D. Aricescu, în vara anului 1852, urcă la munte, la proprietatea postelnicului Bunea din Rucăr. Se mărturiseşte cu totul demoralizat după acel îndoliat 13 septembrie 1848, cînd revoluţia română fu înăbuşită, după nefericitul 2 decembrie '51 din Franţa şi după moartea mamei sale. În atari condiţii, merge la moşia postelnicului pentru o cură de aer, întrucît se simte sceptic şi mizantrop; în plus de asta bănuie că nu mai crede nici în progres şi nici în Dumnezeu. Treptat, acolo, sufletul său "descuragiat, dobîndi prin munte noi puteri". Mai mult: "la vederea grandiosului tablou al munţilor, se simţi rejunat". Ce poate însemna a te simţi rejunat? Multe lucruri! Să nu uităm că Mazzini gîndea viitorul federal european prin realizarea "Europei tinere" la care vor participa o Italie tînără, o Franţă la fel, urmate de Germania, Polonia, Elveţia, Spania, Ungaria şi principatele danubiene, toate tinere, toate lipsite de mizantropii defensive, fără scepticisme, încredinţate în puterea progresului.

Cum se alătură simţirii acesteia Aricescu? Foarte simplu, priveşte grandoarea munţilor din grădinile postelnicului, iar acestea îi recheamă în suflet trecutul glorios al patriei în măsură să-l vindece de mizantropii; mai apoi studiază, în liniştea văratecă, "legile naturei" şi ale "umanităţii", şi pe cînd stă aşa, Aricescului îi fu dat să vadă "ca într-o oglindă viitorul radios al României şi al omenirii" (C.D. Aricescu, Scrieri alese, p. 214). Ferice, zicem noi azi, de asemenea oameni care degrabă îşi pot schimba pesimismul în optimism, mizantropia în iubire radioasă pentru ţară şi umanitate. Ferice de ei, fe