Mass-media postdecembristă şi postmodernistă a creat - ceea ce nu a reuşit nici fascismul, nici comunismul - un om nou, universal, un activist bun la toate şi priceput la orice, un fel de caricatură de renascentist, un roboţel de bucătărie, cu butoane şi accesorii, care prepară maioneză, frămîntă aluat, rîşneşte cafea, toacă legume şi carne, stoarce fructe şi, pe deasupra, stoarce şi lacrimile spectatorilor-cititorilor-auditorilor, inoculîndu-le, în acelaşi timp - vorba lui Mazilu (Teodor) -, o idee, maximum două. Spre deosebire de societatea ultra-civilizată şi ultra-capitalistă, care a impus o înaltă şi ascuţită (uneori periculoasă, chiar) specializare, brambureala noastră specifică în materie de tranziţie a produs, mai ales la televiziune, o despecializare gravă, o lăbărţare nedefinită, proteică, o trecere nonşalantă prin toate şi o incapacitate structurală, organică de a se opri la ceva, de a campa într-o zonă, într-un domeniu sau măcar într-o parcelă anume. Fireşte, există oameni de televiziune care pot naviga cu uşurinţă (termen care, în acest caz, nu înseamnă frivolitate) în ape diverse.

Este un adevărat spectacol să-i vezi luptîndu-se cu valurile potrivnice, strecurîndu-se printre atîtea Scylle şi Charibde, demonstrîndu-şi abilitatea, dar şi buna ştiinţă, înţelepciunea, temeinicia culturală. Regretatul Iosif Sava, Octavian Paler, Nicolae Manolescu, Stelian Tănase mi se par tot atîtea exemple de intelectuali care pot ţine în mînă, cu aceeaşi demnitate, un stilou sau un microfon, o carte sau o emisiune televizată. Există, în schimb, tot felul de semidocţi aroganţi, agresivi, băşcălioşi fără fond cultural, care caută a da senzaţia că se simt pretutindeni la fel de familiari - în politică, ştiinţă, cultură, artă, sociologie -, fiind, în realitate, nechemaţi, neaveniţi şi niţel cam neisprăviţi. Aceştia din urmă, produse dintre cele mai triste ale confuz