Viorel Moisin e un munte de om. Cînd merge, ai sentimentul ca-şi poartă kilogramele de pe un picior pe altul. "Mic copil, am fost slab, ca tocul ăsta de la uşă", spune el arătînd spre un lemn subţire de vreo 8-10 centimetri. Maestru al sportului şi antrenor emerit, campion naţional de juniori şi medalie de bronz la Campionatele Europene Feroviare, Moisin face lupte greco-romane de la 10 ani. Acum merge pe 54 şi antrenează la Clubul Naţional. La început, a făcut gimnastică vreo doi ani. "Afară erau luptătorii şi, după gimnastică, mai pierdeam timpul o oră pe acolo, pînă m-am apucat de lupte". Alţi doi antrenori ai clubului au început la fel. Constantin Penciu a trecut de la rugby la lupte, după ce secţia de rugby s-a desfiinţat, iar Dorel Olariu recunoaşte că lui îi place mai mult fotbalul. Tinerii nu prea vin către lupte pentru că nu este un sport atît de mediatizat. Este părerea tuturor celor care practică acest sport. Alexandru Leahu, 18 ani, locul 4 la Campionatele naţionale de cadeţi, crede chiar că "e mai frumos decît fotbalul". Dar dacă nu vin copiii la lupte, merg luptele după copii. Antrenorii caută prin şcoli, licee şi orfelinate tineri dornici să facă sport. "Prin mîna noastră trec 1500-2000 de copii într-un an, din care unu sau doi ajung să facă performanţă", spune Moisin. În general, recruţii vin din medii muncitoreşti, mai sărace. Ei se bucură că mai prind un cantonament, o tabără, sau chiar "clasica ciocolată", cum spune Penciu, "pe care o primeam şi eu pe vremea mea". În sală, copiii se luptă într-un fel de bătaie ce pare, la prima vedere, doar puţin mai civilizată decît pe stradă. Sînt încrîncenaţi şi scot tot felul de zgomote. Unii sînt foarte mici şi par că, dacă sînt trîntiţi o dată, nu se mai ridică. Dar o fac şi, imediat ce au ieşit de pe saltea, rîd unii cu alţii. La o privire mai atentă, lupta se dovedeşte organizată. Fiecare se concentr