Puţină istorie... Articolele publicate sub maxima de mai sus au vizat cu precădere cercetarea în domeniul ştiinţelor uzual numite umaniste care, fără îndoială, timp de jumătate de secol (1940-1990) s-au aflat sub imperiul unor ideologii oficial impuse. Limitînd astfel tema şi neabordînd şi cercetarea în sfera ştiinţelor exacte şi a celor tehnice, care a reprezentat majoritatea covîrşitoare a forţelor şi mijloacelor angajate în acest domeniu de activitate umană, imaginea realităţilor trecute şi prezente, apare trunchiată şi justifică cîteva referiri la istoria acestei perioade. Pînă în 1948, în România, forţele de cercetare erau foarte reduse şi limitate, practic, la colectivele de catedră. După cum se ştie, exceptînd Academia Regală Suedeză, celelalte instituţii similare din lume erau (ca şi Academia Română), înalte foruri de consacrare a elitei spirituale a fiecărei ţări, fără a dispune de reţele proprii de cercetare. Reorganizarea, în acel an, a Academiei Române după modelul sovietic, a promovat şi înfiinţarea unei reţele de institute şi centre de cercetare proprii. Ofertei de a li se pune la dispoziţie institute, laboratoare, biblioteci şi numeroşi colaboratori, i-au răspuns, cel puţin cu interes, practic toate somităţile ştiinţifice ale epocii, indiferent de vederile lor politice. Aş aminti (lista fiind cu mult mai lungă) nume ca H. Hulubei, E. Carafoli, Tr. Săvulescu, S. Stoilov, Gr. Moisil, N. Teodorescu, G. Mihoc, M. Nicolaescu, R. Cernătescu, Raluca Ripan, M. Marinescu, I.S. Gheorghiu, I. Murgulescu, G. Spacu, C.D. Neniţescu, St. Bălan, C. Mikloşi, D. Dumitrescu, care şi-au recrutat singuri colaboratorii şi s-au angajat într-o activitate febrilă. De numele lor se leagă înfiinţarea unor unităţi de cercetare moderne la vremea lor care, pînă în deceniul opt, s-au dezvoltat continuu, au obţinut sedii spaţioase, laboratoare şi biblioteci. Place sau nu acest