N u cred că a fost vreodată un timp special, un moment istoric care să dureze cît o viaţă normală de om în care să fi fost suspendate atitudinea şi comportamentul agresiv, războinic, polemic. Aşa ceva ne putem imagina mai ales atunci cînd, copleşiţi de agresiunea fizică sau de violenţa adresată sufletului individual, visăm lumi fără ură, oameni blînzi şi mereu generoşi, fiinţe perfecte apropiate de îngeri sau de inocenţi niciodată pervertiţi. Sîntem înclinaţi să dorim mai degrabă un univers mereu paşnic tocmai pentru că în aproape orice situaţie aveam de-a face şi cu "partea cealaltă", cu răul, durerea nemeritată, suferinţa absurdă, cu nefericirea în formă insidioasă sau care se manifestă în chip brutal. Spunem toate acestea, la început, pentru că orice discuţie asupra unei posibile etici a polemicii nu poate ocoli acest fapt primar: sîntem fiinţe ce ne aflăm în cuprinsul binelui şi răului, între păci sperate şi războaie ivite "din nimic", între dreptăţi niciodată instalate definitiv şi nedreptăţi iscate nu se ştie "din ce" şi mai ales "de ce". Acesta este cadrul antropologic general şi el ne conduce, pe nesimţite, fie înspre acceptarea ipotezei rousseau-iste a omului bun de la natură, fie înspre ipoteza contrară pe care i-o datorăm lui Hobbes. În fapt, nici nu sîntem prea buni şi nici întru totul şi întotdeauna răi, iar etologii ne-au convins că avem în noi instanţe naturale de inhibare a agresivităţii interspecifice. Întrebarea este: cum funcţionează acestea în timpul actului polemic? Dacă polemica este directă, faţă în faţă, atunci pot interveni apelurile la liniştire prin remotivarea adversarului, iar valoarea morală care regizează prin suporturile-i naturale comportamentul bătăuşilor prin vorbe şi gesturi este mila, compasiunea. În nesfîrşitul spectacol exhibiţionist de la televiziuni, din fiecare seară, în care "sarea şi piperul" sînt date de jocul polem