Într-o serie de articole din "22", profesorul Livius Ciocârlie lansează intelectualilor şi societăţii civile un mesaj pe cât de necesar, pe atât de tulburător. Constatând ascensiunea fără precedent a stângii demagogice, a neo-comuniştilor şi naţionaliştilor care au ruinat, între 1990 şi 1996, ţara, dl. Ciocârlie îi îndeamnă pe cei care, după victoria C.D.R., au pus condeiul în cui să-şi facă din nou auzită vocea. Evident, în sprijinul ideilor democratice care au continuat să rămână, chiar după 1996, o pură şi utopică speranţă.
Nu am nici cea mai mică obiecţie la apelul iubitului meu profesor. Îi înţeleg pe de-a-ntregul raţiunea. într-un moment groaznic pentru ţară, e normal ca oamenii lucizi, raţionali şi patrioţi să pună umărul la împiedicarea alunecării României în bezna feudal-bolşevică din care abia ne-am smuls. E obligatoriu ca intelectualii să iasă din hibernarea de trei ani şi să reamintească unei populaţii la care deruta s-a transformat în deznădejde de ce e nevoie să voteze împotriva cleptocraţiei adunate sub drapelul iliescian. A sosit timpul să ne regăsim vocile, spune dl. Ciocârlie, să redeschidem ochii celor care, înspăimântaţi de tragediile din jur, nu mai doresc să vadă şi să audă nimic. Decât, eventual, imaginea edulcorată a unui trecut sinistru, dar care, prin comparaţie cu ceea ce trăim, le poate părea paradisiac.
Numai cine nu-i cunoaşte discreţia înnăscută, lipsa oricărei veleităţi vaticinare şi repulsia faţă de gargarismul grotesc al actorilor publici de la noi poate să aibă vreo îndoială în legătură cu mobilurile ieşirii în arenă a d-lui Livius Ciocârlie. întrupare a distincţiei spirituale şi a inteligenţei iluminate, autorul Marilor corespondenţe ilustrează specia rarissimă a intelectualului-gentleman. L-am auzit, în nenumărate rânduri, recunoscând cu un fair-play capabil să te scoată din minţi calităţile sau gesturile demne
