"Ei, românii" despre
"ei, străinii"
În cursul anului 1999, revista Dilema a avut fericita idee de a publica patru numere referitoare la modul în care imaginarul colectiv românesc percepe minorităţile etnice. Cred că articolele apărute în revistă (împreună cu cele din prezentul număr) ar trebui adunate într-un volum. O astfel de carte de imagologie etnică ar da culoare unei pete gri (dacă nu albe) şi ar mai configura puţin o ştiinţă tînără în România şi nu foarte bătrînă nici în Europa (în forme moderne, ea a renăscut prin anii '60-'70). O ştiinţă în laboratoarele căreia au trudit la noi, cu rezultate diferite, cercetători precum Alexandru Duţu, Dan Amedeo Lăzărescu, Dan Horia Mazilu, Alexandru Zub, Lucian Boia şi nu mulţi alţii. Evident, nimeni nu şi-a propus şi nu s-a aşteptat ca cele cîteva numere de revistă să rezolve o problemă atît de complexă. Dar Dilema a reuşit să de-dramatizeze subiectul, să-l normalizeze şi să-l "umanizeze". Astfel, despre maghiarii, ţiganii, nemţii sau evreii din România s-a scris firesc, dezinhibat, relaxat, cu umor chiar, fără ca abuzul de "corectitudine politică" să sufoce discursul. Spun asta pentru că, timp de decenii, tema în discuţie a fost considerată tabu în România. Ea a fost mereu eludată sau politizată. Cu alte cuvinte, despre minoritari şi despre relaţia lor cu majoritarii fie s-a tăcut mult, fie s-a minţit mult. Imaginea românilor despre "străini" (cei indigeni, nu exogeni) este compusă dintr-o amplă colecţie de prejudecăţi şi stereotipuri, legende şi superstiţii, fobii şi clişee, conserve mentale şi verbale, de regulă produse ale mentalităţii tradiţionale, perpetuate din tată în fiu şi de la profesor la elev, uneori preluate de literatura cultă şi speculate de discursul politic. Rezultă portretul robot al "străinului imaginar", care evident se deosebeşte esenţial de cel al "străinului real". La fel se
