Convorbire cu

Nicolae MANOLESCU Decenii de-a rîndul, la noi, polemica n-a avut nume bun şi nici viitor favorabil. Fie că era "sterilă", fie că devenea "neprincipială", ea de obicei "degenera" şi "trebuia să i se pună capăt", prin verdict. Doar sub pseudonimul "luare de poziţie" "îşi asigura un statut onorabil, ceea ce în limbajul vremii însemna că, atunci, discuţia în contradictoriu nu mai avea doi parteneri cu drept egal la cuvînt şi argumentare. Plasaţi într-un ring în care adversarul ori era împiedicat să riposteze ori nu se afla de faţă, mulţi din temuţii polemişti ai epocii executau astfel, cînd se ivea cazul, cîte un solo de dans tematic, aplaudat cu însufleţire de "foruri". Libertatea de expresie cîştigată după '89 nu s-a dovedit nici ea întru totul prielnică polemicii. Judecăţile definitive, seci, de dinainte au fost înlocuite cu afirmaţii foarte discutabile şi cu violenţe de limbaj. De la verdict s-a trecut la pamflet: să fie asta una din fatalităţile tranziţiei? Care mai este astăzi situaţia polemicii şi a polemiştilor? Cerem părerea criticului şi istoricului literar Nicolae Manolescu.

Luptători şi lupte Stimate dle Manolescu, aş începe dialogul nostru cu întrebarea simplă: cine e polemistul şi ce vrea el? Vrea să-şi verifice opiniile în confruntare cu ceilalţi? E un spirit didactic, plin de bună credinţă, care-şi reia argumentarea socotind că n-a fost înţeles prima dată? E un orgolios, dornic să aibă ultimul cuvînt? Acum vreo 30 de ani am ţinut un fel de prelegere despre polemică, în cadrul "Zilelor Călinescu" de la Oneşti, pe care apoi am şi publicat-o. După părerea unor ascultători de atunci, opinia mea era puţin cam extravagantă, fiindcă spuneam că, de fapt, polemistul nu urmăreşte să convingă pe nimeni, urmăreşte să-şi extermine adversarul. Cu alte cuvinte, faci polemică nu pentru că vrei să-l aduci pe celălalt, pe adversar sau pe citi