La noi, prin restaurante ori baruri, n-ai să prea vezi oameni singuri. Nici bărbaţi, nici, cu atît mai mult, femei. Singurătatea în locuri publice naşte, în ochii celorlalţi, ori sentimentul de compasiune (ia uite-o, săraca, n-are cu cine să iasă...), ori de dispreţ (asta a ieşit la agăţat). Consumatorul solitar pleacă în oraş sufocat de carapacea prejudecăţilor celor din jur (opinia publică ?). Dacă se hotăreşte să mai slăbească lesa comunitară, are şanse să-i fie bine. În loc să-şi însuşească reprezentarea defavorabilă a unei opinii publice desuete, iubitorul de singurătăţi poate încerca postura livrescă (în nenumărate romane, eroul ia masa singur în oraş), filmică (în tot atîtea pelicule, eroii sau chiar eroinele îşi permit chiar să bea singuri prin baruri) ori occidentală (şi acolo există obiceiul să-ţi citeşti ziarul ori să citeşti la un bistro). Situaţia are o serie de avantaje. Mai întîi, e o ipostază comodă:de spectator. Aceasta nu trebuie neapărat asociată cu cîrcoteala celor doi bătrînei din Muppets, ci, în sens benefic, mai curînd cu o percepţie calmă şi mai profundă a realităţii. Solitudinea la o masă, într-un bistro, îţi permite o mai odihnitoare comunicare unilaterală: primeşti (informaţii din jur, chiar dacă, uneori, numai sub forma unor senzaţii), dar nu eşti obligat să dai decît puţin în schimb. Sigur, rămîne contactul cu chelnerul, care, aşa cum spuneam altă dată,

are şi sentimente: dar, din punctul tău de vedere, rămîne, o legătură formală, sub masca amabilităţii şi coordonat de legile pieţei. Senzaţia cea mai plăcută este cea a amestecului dintre independenţa poziţiei tale şi căldura, protecţia indirectă, culoarea unui loc aglomerat. Eşti inclus într-o comunitate şi, în acelaşi timp, autoexclus. Cînd toate aceste conotaţii (evident, neexplicit formulate) se suprapun gustului unui Capucino, al unei ciocolate calde ori plăcinte cu ciuperc