Dacă Editura Humanitas nu şi-ar fi urmărit cu atîta admirabilă consecvenţă proiectul de editare a operelor celor două mari nume ale criticii româneşti din a doua jumătate a secolului 20, Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, tinerii de azi n-ar avea la îndemînă nici cea mai vagă idee despre una din feţele fundamentale din cultura noastră de ieri şi despre locul crucial pe care aceste două personalităţi l-au ocupat în viaţa intelectuală a românilor.
Nu spun, după cum se vede, în viaţa intelectualilor români. Ar fi prea puţin - şi inexact. Mesajul lor era ascultat în sute de mii de case, acolo unde cărţile comentate sau numele aduse în discuţie nu erau adesea cunoscute decît tocmai pentru că fuseseră invocate de către ei. Dar nici mărturia lor singură nu e suficientă. Ea trebuie să fie completată cu mărturia noastră despre ecoul formidabil pe care vocea lor pe undele "Europei Libere" l-a avut în minţile şi sufletele noastre. Numai aşa vom putea să-i facem pe studenţii şi pe copiii noştri să înţeleagă de ce aceste două nume au intrat în legendă şi de ce legenda aceasta s-a întins mult dincolo de cercul amatorilor de literatură. O ştiam cu toţii de pe atunci, o ştia şi Securitatea lui Ceauşescu, de vreme ce şi-a dat toată silinţa să reducă fizic la tăcere vocile acelea grave, diabolic de inteligente şi de tăioase.
În mod normal, dacă stăm să ne gîndim bine, nu Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca ar fi trebuit să fie, aşa cum au fost, între priorităţile de lichidare şi intimidare ale regimului, întrucît autorii unor emisiuni culturale au, de obicei, un public fatalmente restrîns. Pericolul reprezentat de ei
n-ar fi trebuit să scoată din minţi în aşa măsură. Cu toate acestea, oamenii regimului nu s-au înşelat: audienţa şi eficacitatea cuvîntului lor, niciodată atinse de vreunul dintre criticii români, au depăşit orice aşteptări.
Din această ca