Au trecut deja 16 ani de la moartea lui Michel Foucault, în iunie 1984, în spitalul Salpetrière, în urma unor complicaţii neurologice survenite după o septicemie acută. 16 ani nu par, de regulă, a marca o perioadă îndelungată, dar în cazul de faţă cred că o fac. În acest deceniu şi mai bine care s-a scurs de la dispariţia filozofului francez s-au întîmplat multe în arena intelectuală. Mai întîi de toate, aşa-numitul curent poststructuralist a ajuns la o maturitate a gîndirii şi a conceptelor, depăşind euforia băţoasă a începutului şi găsîndu-şi propria matcă. Influenţa lui Foucault în dospirea acestui curent contemporan predominant în domeniul umanioarelor şi al ştiinţelor sociale a fost covîrşitoare, poate mai puternică decît a oricărui alt teoretician sau filozof. Vorbim într-un vocabular foucauldian, formulăm ipoteze apelînd, chiar fără să ne dăm seama, la concepte foucauldiene. Posteritatea autorului Cuvintelor şi lucrurilor e glorioasă pentru că gîndirea acestuia infuzează, aproape dincolo de limita la care putem discerne influenţe, întreg mentalul nostru poststructuralist. N-aş vrea să par cinică insinuînd că e posibil ca la acest foucauldianism subliminal cumva să fi contribuit însăşi moartea prematură a filozofului, cu inerentul său efect de spectaculos, în sensul de proiectare a unui interes intens asupra figurii dispărute. Sau însăşi viaţa pe care a dus-o Michel Foucault, cu opţiunile sale din viaţa publică şi personală. Sau, în fine, o anumită atractivitate facilă a ideilor lui, charmul pe care-l exercită mai ales asupra amatorilor de postmodernism mediocru, de spectaculos de suprafaţă şi globalism abstract. Foucault trebuie privit astăzi ca un autor complicat, cu o ofertă aproape în egală măsură înşelător utilă (am în vedere mai cu seamă unele din textele sale clasate de regulă de specialişti la secţiunea arheologii) şi autentic valoroasă. 16 ani rep