La ce serveşte poezia? În ordine practică, aparent la nimic. Trăim deja într-o lume unde aproximativ 70% din oameni nu citesc nici măcar o carte pe an (vezi o statistică europeană recentă): inutil să ne întrebăm cîte dintre acele puţine cărţi parcurse sînt de poezie. În lumea editorială de astăzi, a tipări un volum de poeme devine o aventură riscantă, condamnată încă din pornire la eşec. Iar dacă cineva ar întocmi un discret sondaj întrebîndu-i pe contemporanii noştri ce cred despre poeţi şi despre poezie, probabil că răspunsurile (evoluînd între antipatic, ignorare deliberată şi dispreţ afişat) ar face rezultatele lui imposibil de publicat. Din decenţă...

Deşi nu produce nimic concret (din contra, uneori pretinde bani), deşi este privită cu suspiciune de autoritatea politică şi cu dispreţ ori iritare de imensa majoritate a populaţiei, deşi supravieţuieşte doar prin cîţiva excentrici cărora colectivitatea va fi mereu gata să le acorde titlul de "nebuni", poezia serveşte totuşi la ceva. La ce? Pentru a răspunde, merită să povestim o istorioară pe cît de recentă, pe atît de adevărată.

La 19 decembrie 1999, ultimul petec de pămînt european din Asia, micuţa provincie portugheză Macao, trecea oficial sub jurisdicţia Chinei continentale. După ce "înghiţise" acum cîţiva ani Hong-Kong-ul, R.P.Chineză anula ultima posesiune europeană de pe teritoriul său. Evident, Portugalia nu

s-a putut opune, aşa că trecerea de la o autoritate la alta s-a desfăşurat civilizat, politicos, în prezenţa şefilor de stat ai celor două ţări şi cu fastul surîzător destinat mai degrabă unei ceremonii simpatice decît unei înmormîntări - cum era în realitate.

Ce putea spune Preşedintele Portugaliei atunci cînd a întors ultima pagină a epopeii începute în urmă cu aproape cinci sute de ani? Ce fraze pot exprima durerea, sentimentul de inutilitate şi regretul de a abando