În greaca clasică polemos era starea de conflict de durată, în acelaşi timp distructivă şi capabilă a genera schimbarea neobosită a lumii - un război elemental cum deducem şi din formula heracliteană "Război e totul, totul e război", didactic utilă, dar păgubos simplificatoare. Presocraticii înţelegeau confruntarea ca o condiţie a firii. Fiecare dintre stihii purta, în sine, potenţialul echilibrului şi al dezechilibrului cosmic, prin raportare la celelalte. Însuşi efesianul, pentru care "focul veşnic viu" desemna perpetua curgere a vieţii - celebra panta rei -, îşi imagina neobositul flux al lucrurilor ca o înlănţuire de cicluri viaţă-moarte parcurse de fiecare dintre elemente: focul trăieşte moartea pămîntului, aerul trăieşte moartea focului, apa moartea aerului, pămîntul pe cea a apei. Dispuse vertical, de la cea mai uşoară la cea mai grea, cele patru stihii alcătuiau, totodată, un ciclu - foc-aer-apă-pămînt - în care graniţa dintre început şi sfîrşit se estompa în mod firesc. La Heraclit, din nou, ciclul era asigurat de foc, înţeles ca Unul sau (Dumne)zeul suprem al cosmosului. În om, acest Unu lua înfăţişarea fără chip a "sufletului" - termen mai curînd comod percepţiei noastre moderne -, prin care căpăta sens raţiunea universală numită logos. Astfel, între polemos şi logos opera nedezminţita lege a conflictului opuselor. Războiul era starea firească, iar dreptatea o luptă neîncetată, toate întîmplîndu-se prin înfruntare şi necesitate. De aceea "ce se află în opoziţie este în concert, din ceea ce diferă născîndu-se cea mai frumoasă armonie", conchide partizanul funciarei primeniri universale. Despre reglarea înfruntării polemice sau acordarea strunelor în concertul macro- sau micro-cosmic avem semne încă din epopeile homerice. O agonistică vădit dură şi nu lipsită de plăcerea gratuită a zeilor care se amuză pe seama muritorilor prinşi în belicoase isprăv