"M-am trezit la viaţa intelectuală, mărturisea Lovinescu, în zgomotul creat de polemica Gherea-Maiorescu." A fost, într-adevăr, o mare polemică literar-estetică, care a zguduit conştiinţa culturală de la sfîrşitul veacului al XIX-lea, prelungindu-se şi la începuturile secolului următor. Maiorescu, critic literar şi estetician, domina, într-adevăr, epoca în acest domeniu, prin studiile sale, extraordinare, de la 1868 încoace. Şi ele legitimau triumful autonomiei esteticului ca modalitate de interpretare critică (de evaluare) a operelor literare. De prin 1875 încoace obosise sau considera că prin ceea ce postulase pe piloni solizi, e suficient şi nu mai trebuia să revină. Ba chiar socotea că, drept factor de evaluare, critica literară, prin triumful a ceea ce numim azi opera marilor clasici (Eminescu, Caragiale, Creangă, Slavici) nici nu mai e necesară. Ea ar fi fost necesară mai înainte cînd, datorită lui Maiorescu, se curăţase şi netezise terenul - prin ceea ce numea "direcţia generală de atac" - pentru apariţia marilor scriitori amintiţi. Şi deodată peste această regalitate incontestabilă apare C. Dobrogeanu-Gherea, în 1886, cu studiul, publicat în revista Contemporanul din Iaşi, (revista apărea din 1881), Cătră dl Maiorescu. Era un gest de mare curaj al lui Gherea. Dar l-a comis. Aparent ceea ce îi reproşa Gherea lui Maiorescu era dubla înţelegere a conceptului de impersonalitate în artă, în care releva o flagrantă contradicţie. În eseul despre Caragiale marele critic Maiorescu afirma că în momentul contemplării şi recreerii artistul este impersonal, acestea fiind condiţii esenţiale ale artei. Iar în eseul despre Alecsandri marele critic a afirmat ideea că în acelaşi act al transfigurării, al exprimării trăirilor artistul e personal. S-a spus mult mai tîrziu ca aşa-numita contradicţie semnalată de Gherea în 1886 ar fi fost închipuită pentru că ignora dubla s