În Moldova, ce puţin, fiecare casă de la ţară are o odaie de ţinut, numită şi "odaia cea bună". Este o cameră în care nu se face niciodată foc (nici nu există sobă aici), în care curăţenia e la mare cinste şi în care nu locuieşte nimeni. Doar oaspeţii dorm în ea, dar nici ei toţi, ci numai cei "de seamă".
În odaia de ţinut - tocmai pentru că nu se face foc, nu se găteşte şi nu locuieşte nimeni -, se păstrează zestrea fetelor, hainele "bune", documentele familiei şi... zestrea ("podurile") pentru înmormîntări. Şi tot aici sînt ţinuţi, cu grijă spălaţi, îmbrăcaţi şi luminaţi, morţii casei, cele trei zile - timp în care sufletele se scutură blînd de trup -, înainte de-a fi duşi şi îngropaţi sub copaci.
Adesea e plină de arome pritocite în umbră, frig şi linişte, odaia de ţinut: mentă şi tei, gutui şi mere, iar uneori chiar rahat, scorţişoară, ciocolată sau dulceţuri dosite de mame spre păstrare. Însă cel mai adesea odaia asta e rece şi nefamiliară chiar şi celor ai casei.
...Cînd eram trimisă pe înserat să duc sau să aduc vreun lucru de acolo, mă frăgezeam brusc de teamă şi fascinaţie: din cauza umbrelor zbătîndu-se pe pereţi, a lucirilor oglinzii sătule de singurătate, de convingerea, imposibil de clintit şi strîngîndu-mi inima în pumni, că uite! tocmai s-a strecurat cineva sau ceva ciudat, bizar, primejdios acolo! după-masă! după scaun! după dulap! Dar cînd îi depuneam mamei în poală lucrul cerut - o! mă simţeam mîndră şi vitează ca toţi cei trei muşchetari la un loc după ce au înfundat-o pe "Milady"! Grea şi primejdioasă misie era călătoria fulgerătoare în odaia de ţinut (o fi camera magică din poveşti?), dar fără ea ar fi avut vreun sens viaţa de zi cu zi?
Bătrînii nu obişnuiesc să se roage în odaia asta, părinţii se sfiesc să facă dragoste aici, copiii n-o caută pentru scrisul temelor, tinerii n-o aleg pentru petreceri. "O c
