A fi european, pro-european, filo-european, europenist, europenizat, europenizant ş.a.m.d. echivalează cu un titlu de nobleţe, iar cum într-o epocă eminamente democratică titlurile de nobleţe sînt la îndemîna cui pofteşte puţini sînt cei care se privează. Este de aceea oarecum curios că se înmulţeşte pe zi ce trece numărul celor care se consideră şi se proclamă călăuze către Europa, ceea ce ar putea însemna fie că europenii, pro-europenii, filo-europenii etc., etc. se cred ori se simt minoritari, chiar exilaţi, pierduţi într-o Sahară (sau, pentru amatori, Siberie) a non-europenismului, fie că e foarte mare cererea de europeni pe piaţă, ceea ce duce, natural, şi la creşterea ofertei, iar productivitatea post-industrială e, de fapt, o hiper-productivitate în indiferent ce domeniu. Fapt este că există o mulţime de Moise ce se oferă, la concurenţă, să ducă şi să conducă spre Europa, noua ţară a făgăduinţei. Unii dintre aceşti noi Moise sînt specializaţi, pe domenii - politică, economie, jurnalism, cultură etc., alţii sînt multilaterali (sau pluridisciplinari, de nu chiar multiculturali, cu alte cuvinte predicatori sau practicanţi ai ecumenismului cultural), bineînţeles că toţi fiind şi ierarhizaţi administrativ - comunali, municipali, judeţeni, naţionali, regionali, chiar continentali sau planetari, de ce nu?! Şi mai sînt împărţiţi şi pe partide, pe "tarafuri", cum li se zicea partidelor politice româneşti în pre-modernitate, ceea ce face încă mai spectaculos actualul reuşit salt în post-modernitate, dincolo de care, fireşte, nu se mai află nimic, aşa cum ne învaţă savantul Fukuyama, cel primit la Bucureşti cu înalte onoruri, chiar dacă prin cercurile filosofice e socotit un fel de mărunt epigon hegelian de consum, de nu chiar o contrafacere. Există astfel pro-europeni - să le spunem doar aşa, pro-europeni - ţărănişti, liberali, democraţi, pedeserişti, aperişti,