Societatea românească va scăpa, în anul 2000, de cîteva dintre găurile ei negre, care înghit timp, bani şi muncă, fără să producă nimic altceva decît pagube. Imense pagube. Desigur, nu vor fi sacrificate mari întreprinderi. Numai că întreprinderile ce nu vor fi sacrificate, indiferent de considerente economice ori sociale - nu au motive să spere într-o viaţă uşoară. Au huzurit destul, ani în şir, pe banii bugetului. Acum e timpul să înceapă să scoată bani curaţi din profituri curate. Aceste întreprinderi vor fi nevoite să înveţe să meargă singure. Cu alte cuvinte, să nu mai solicite, cu prioritate, comenzi de stat. Sau alocaţii bugetare din care să se acopere pierderile înregistrate. Cîteva lucruri trebuie să fie înţelese bine: 1) comenzile de stat nu pot să fie făcute decît în condiţii concurenţiale; 2) alocaţiile bugetare nu se dau pentru a acoperi pierderi, ci pentru investiţii aducătoare de profit. Fireşte, aceste întreprinderi trebuie să producă. Dar nu ca pînă acum, cu costuri mari, rezultînd un PIB (suma valorilor adăugate) mic. Şi, în consecinţă, o pîine socială mult prea mică. De unde bunăstare fără surplus de valoare adăugată? Cu atît mai grav e faptul că numeroase întreprinderi produc valoare adăugată negativă, diferenţa în minus între ceea ce cheltuiesc şi ceea ce vînd fiind plătită de societate. Dacă ne-am apuca acum să industrializăm ţara, pe o bază reală - eficienţă maximă, prin crearea unor structuri cu faţa la piaţă -, proiectele ar fi probabil foarte diferite de ceea ce există deja. Sigur, istoria o fac oamenii... de la un anumit dat încolo, însă. Iar un alt dat al nostru, în aceste vremuri, este această industrie energofagă şi risipitoare. Nu putem nici s-o părăsim, nici s-o distrugem, fără să punem altceva în loc. Dar nici nu poate să fie lăsată... aşa cum a fost. Vechile citadele industriale nu vor deveni nici competitive şi nici eficiente