Romanul Hotelul alb al englezului D.M. Thomas începe cu câteva epistole semnate Sandor Ferenczi, Hans Sachs şi Sigmund Freud. Pe această cale cititorul este introdus lapidar în problematica unei paciente isterice, Elisabeth Erdman, care l-ar fi inspirat pe întemeietorul psihanalizei în mai multe privinţe, de exemplu la postularea unui principiu al morţii, de combinat apoi cu cel al erosului. În acord cu o asemenea introducere, dar totodată cu o mare doză de insolit, întâiul capitol va conţine o producţie cu aspiraţii literare a acestei isterice - un poem halucinant despre experienţe trăite, dar mai ales fantasmate ale pacientei, dintr-o staţiune montană (e vorba de Badgastein). Aici Lisa Erdman locuieşte într-un hotel alb - metaforă a liniştii şi siguranţei din pântecul matern, dar totodată, spre finalul cărţii, şi a morţii. Al doilea capitol reia secvenţă cu secvenţă poemul şi îl transpune în proză; este, precum se va vedea ulterior, o încercare de traducere a primei încercări. Fără o decriptare psihanalitică delirul nu devine însă cu mult mai citeţ, căci amănunte stranii, imposibile şi groteşti se acumulează tot mai neverosimil. Al treilea capitol conţine analiza cazului întreprinsă de Freud, însoţită de punc-tarea principalelor momente ale terapiei. Până în debutul acestui capitol cititorul nu realizează ce grad de realitate au ciudăţeniile acumulate în primele două. Lucrurile se vor limpezi însă acum. Dar nu în întregime, căci, dovedind o deosebită cunoaştere a manierei de interpretare psihanalitică, autorul adaugă permanent noi straturi de semnificaţie, care reorientează ansamblul către o lumină mereu mai favorabilă înţelegerii. În fond, se ştie, psihanalizele nu se termină niciodată. Ceea ce era ieri un adevăr de natură să despovăreze pacientul, mâine va deveni mai puţin adevărat, nu neapărat prin dezminţire, ci doar depăşit fiind de un adevăr mai cuprinz