Întoarcerea la epică şi retorică

Radu Stanca se numără printre scriitorii care ştiu ce vor de la literatură. El nu este un naiv, deşi simulează adeseori, cu o plăcere vicioasă, naivitatea.

Iubitor de teatru, Radu Stanca îşi propune să scrie o poezie care să poată fi recitată, ceea ce înseamnă o întoarcere la epică şi retorică. Un eseu al său - Resurecţia baladei - constituie documentul luării acestei decizii de a nu fi la modă. Un poet demodat pentru că aşa vrea el să fie şi nu pentru că n-ar înţelege spiritul vremii în care trăieşte devine însă automat un poet la modă.

Ca şi Ion Minulescu, Radu Stanca interpretează şi până la urmă şarjează condiţia de poet romantic. Ion Minulescu este însă un Mitică al poeziei, un poet de cafenea, princiar şi clovnesc în acelaşi timp. Radu Stanca, un tânăr studios, interlocutor al lui Lucian Blaga în probleme de filosofie a culturii, evocă ludic romantismul german, cu preferinţa lui pentru cavalerismul medieval şi stilul gotic. Sibiul, oraşul în care poetul şi-a trăit cu frenezie tinereţea, a fost un bun mediu de rezonanţă pentru acest tip de sensibilitate.

Chiar şi momentele de exuberanţă din poezia lui Radu Stanca sunt livreşti, rezultat al unui joc de-a poezia. Nu există portret mai excentric pe care să şi-l fi făcut vreodată un poet român decât cel compus de Radu Stanca (unui alter-ego liric al său), în celebrul poem Corydon. Dar şi această excentricitate este elaborată, cu artă şi umor:

"Sunt cel mai frumos din oraşul acesta,/ pe străzile pline când ies n-am pereche/ Atât de graţios port inelu-n ureche/ şi-atât de-nflorite cravata şi vesta./ Sunt cel mai frumos din oraşul acesta.// Născut din incestul luminii cu-amurgul/ privirile mele desmiardă genunea,/ de mine vorbeşte-n oraş toată lumea,/ De mine se teme în taină tot burgul./ Sunt Prinţul penumbrelor, eu sunt amurgul..."