A revenit, în forţă, obligaţia opţiunilor categorice. Nu dispăruse, de fapt, niciodată, gustul complexitaţii şi plăcerea nuanţei abia dacă îşi cîştigaseră, cel mult, un statut de minoritate tolerată cam în silă, oricum suspectă şi oricînd sancţionabilă, fie şi numai din plictiseală. Dar vremurile s-au înăsprit din nou, poate sub influenţa meteorologiei electorale, nu se ştie. Înregimentarea, de voie, de nevoie, nu mai poate fi evitată. Somaţiile curg, presiunile se înmulţesc. Ton tăios, cromatică împuţinată, redusă la esenţial: alb şi negru, pro şi anti, anti şi pro, negru şi alb. E, din nou, vremea adeziunilor integrale, fără fisura vreunei îndoieli, fără umbra vreunei rezerve. Lumea se împarte ori e împărţită în tabere net delimitate, de preferinţă două, pentru simplificarea vieţii. Colectivismul de garnizoană în stare de alertă are avantajele lui: insuflă vitalitate, organizează existenţa, eliberează de grija deliberării lăuntrice. Primatul acţiunii uşurează de insuportabila povară a reflecţiei, iar fericirea de a nu gîndi se împlineşte cu adevărat numai asociat, comunitar, în grup, niciodată de unul singur. E natural, prin urmare, ca dincolo de tabere să existe un adversar comun al tuturor înregimentaţilor, militanţilor, aderenţilor, al celor care, fiind PRO, sînt necesarmente şi ANTI: acest adversar comun este individul care nu aderă. Nu aparţine vreunei categorii, chiar dacă s-a încercat deseori să i se construiască, după tipic, o cuşcă pseudo-conceptuală, gen şovăielnic, ezitant, indecis. In realitate, el nu este nici şovăielnic, nici ezitant, nici indecis. Dimpotrivă, este foarte decis: refuză înregimentarea, carnetul de partid (simbolic sau real, nu are nici o importanţă), topirea în mulţime, în hoardă, în haită. Nu e indiferent, ci liber. Şi tocmai această libertate irită. Fiindcă adevărata libertate este incompatibilă cu înregimentările, cu militant