Deşi s-au scurs cîteva săptămîni bune de atunci, n-am reuşit nici pînă acum să mă dumiresc de ce, aflat întîmplător la un post de televiziune, un primar dintr-o comună ilfoveană, personaj altminteri normal şi chiar simpatic, a ţinut să precizeze, într-o chestiune care azi nu mai are nici o importanţă: "Daţi-mi voie să fac o remarcă a mea personală, nu ca primar, ci ca virgulă om". Sigur, prima măsură a vorbitorului care caută să evite o apropiere nepotrivită de sunete, cu alte cuvinte o cacofonie, este fie să-şi construiască altfel enunţul, fie să facă o pauză (nelogică) între cuvintele în cauză, fie să recurgă la oribilul "ca şi" (Doamne, cum poate să sune, de pildă, propoziţia: "Noi, ca şi copii, ne jucăm"), fie să pună, hodoronc-tronc, o virgulă (evident, la fel de nelogică) între cuvintele ce ameninţă să tulbure curgerea lină a discursului. Lasă că primarul cu pricina şi-a cerut voie să facă o remarcă a lui, personală, ca şi cum ar fi putut să facă o remarcă personală a altcuiva, dar tipul ăsta de gîndire tautologică se întîlneşte destul de frecvent. De unde pînă unde, însă, virgula dintre ca şi om ?
Să fie un simplu act lingvistic reflex, educat ani de zile prin metodă pavloviană de către un profesor tipicar şi calofil? Să fie sentimentul fals al apropierii prea mari între remarcă şi ca? Să fie obişnuinţa primarului de a se exprima ca... cooperatist, comunist, cadru, cetăţean, comandant, cîrmaci, cîrciumar, colocatar sau, mai ştii, corăbier sau condotier? Sau o fi înrădăcinată în subconştientul primarului ilfovean ideea că om ("acest minunat cuvînt!" - prostii!) este un cuvînt urît, care începe cu c...? Mi-e groază să mă gîndesc.
P.S. Altă zonă suferindă sub raport lingvistic: traducerile. Mai ales cele din dialogul nenumăratelor filme transmise la diverse televiziuni. Început de film şi de dialog la TVR 2: "Nu vreau să fiu motivul pentru c