Spre deosebire de Franţa, care are cultură, Italia este cultură. Această sentinţă uşor pretenţioasă nu este decît expresia spontană a sentimentului difuz dar profund care mă încearcă de fiecare dată cînd zăbovesc măcar cîteva zile pe cele meleaguri. Şi nu este vorba de vreo judecată de estet, saturat de muzeele Italiei - de care oricum nu ai cum să te saturi - ci de trăiri de vagabond pe străzi strîmte şi case oarecare. Case precum aceea a colegei mele de la Perugia, de pildă, unde tocmai îmi iau micul dejun aşezat ireverenţios pe nişte pietre lustruite de vreme ce traversează fără sens bucătăria şi care am aflat că sînt ale unui zid etrusc ce s-a întîmplat să treacă pe acolo. Ceea ce mă fascinează mai presus de toate este însă altceva: piatra. Îi urmăresc jocurile de lumină şi umbră pe rotunjimile geologice, mă preling de-a lungul pereţilor neregulaţi, adulmec (cînd nu mă vede nimeni) mucegaiurile bătrîne şi mă simt înţelept împărtăşind atîta vechime. Încerc să-mi imaginez cum poate să arate o viaţă trăită în piatră, ce înseamnă să te fi trezit dintotdeauna între pereţi de piatră ? Referinţa este, evident, mai larg mediteraneană şi nu strict italică, dar asta nu schimbă cu nimic datele problemei. Dimpotrivă chiar. Îmi aduc astfel aminte, de pildă, de o convorbire emblematică cu un ţăran din Alpii francezi, în căsuţa sa de piatră, pe care l-am întrebat, mioritic, de ce nu-şi face o casă din lemn. S-a cutremurat tot la gîndul acestei alternative, s-a înfipt mai bine cu picioarele în podea şi mi-a răspuns: Casă de lemn ? Păi, aici, o casă de lemn ar zbura-o vîntu' cît ai clipi. Casa trebuie să fie de piatră, ca să stea locului, acolo unde-o pui ! Mă fascinează această civilizaţie a pietrei ca exotism absolut al lemnului pe care, fără să vreau, îl simt tresărind în mine la contactul cu această stranietate. Căci suntem o civilizaţie a lemnului, dincolo de pitore