Nu ştiu de ce, de cînd mă ştiu sînt sigur că cele mai importante lucruri sînt cele care nu se văd. Ştiu că cei mai mulţi oameni sînt de acord cu mine. Este un fel de "cultură a invizibilului" pe care am dobîndit-o nu ştiu cum şi care ne marchează judecata decisiv şi întotdeauna. Orice ni se arată trebuie să aibă o cauză, un înţeles, un efect ascuns, nevăzut. Mereu este ceva de descoperit. Iar ceea ce este nevăzut este, întotdeauna, mai important şi mai interesant decît ceea ce se vede. Toate izvoarele noastre de înţelepciune ne spun acelaşi lucru: filosofia ne spune că esenţele sînt ascunse, istoria şi fenomenologia religiilor ne spun că sacrul este "camuflat" în profan, Cartea Sfîntă ne spune că nu putem vedea niciodată faţa lui Dumnezeu, astronomia ne spune că ceea ce putem vedea din Univers este doar o parte mică, nesemnificativă, fără relevanţă majoră pentru soarta Infinitului în care sîntem, fizica ne spune că sursele uluitoarei energii care ţine împreună părţile componente ale atomului nu pot fi niciodată vizualizate etc. Pe de altă parte, fizica deţine cele mai zdrobitoare dovezi că, de multe ori, ceea ce vedem este fals - realitatea este, uneori, cu totul altceva decît văd ochii noştri. Ajungem atît de departe cu convingerea conform căreia invizibilul este superior vizibilului, încît, nu de puţine ori, invizibilitatea devine criteriu: între un lucru pe care îl vedem şi un lucru care nu se vede, cel de-al doilea ne fascinează şi ne atrage irezistibil. În plus, dacă ceva din spaţiul invizibilului apare în faţa ochilor noştri, imediat după ameţeala surprizei, apare dezamăgirea - fără îndoială, lucrul vizibil este un lucru invizibil precar. Nu spun că toţi oamenii gîndesc aşa. Spun, doar, că mulţi dintre noi avem această convingere şi că, chiar şi cei care nu o au, sînt sensibili la invizibil. Această apreciere dată celor ce nu se văd, în antiteză aproape