Scriitorul are parte, prin excelenţă, de o existenţă publică. Tot ceea ce produce se vede la lumina zilei, prin tipar. Scrierile sale se publică şi nimic ascuns nu e, aici, posibil. Ba chiar, datorită criticii literare, producţiile îi sînt comentate şi analizate şi, adesea, puse în balanţa ierarhizărilor cu producţii ale altor colegi. Se fac clasamente de valori, punînd şi mai în evidenţa publică toate ale sale creaţii. Uneori, cînd scrierile sale, adunate, au valoare, se vorbeşte chiar de o operă. Şi intră, din nou, în ocularul criticii şi al istoriei literare, suportînd ierarhizări aduse, deci, la cunoştinţa publică. Se întîmplă însă şi în acest domeniu al scrisului creator etape ale, să-i spun, estompării. Ceea ce creează un scriitor se vede numai în contact cu tiparul. Pînă atunci, producţia sa e tainică, nu se vede, rămînînd în "laboratorul" scriitorului. Un caz evident este cel al lui Eminescu. A publicat cînd şi cînd, numai în presă (de pildă, în 1882, n-a publicat nimic), dar nu şi-a adunat poemele în volum. De abia în 1883, după grava sa îmbolnăvire, Maiorescu este cel care ia iniţiativa de a aduna ceea ce el considera valabil, într-o plachetă de Poesii , apărută de Crăciunul anului 1883, purtînd însă indicaţia 1884. Şi ce puţin cuprindea sumarul plachetei în comparaţie cu ceea ce conţinea lada de manuscrise ajunsă în păstrarea lui Maiorescu! Poetul s-a sfiit să aducă la lumina tiparului, într-un volum, ceea ce crease. Se ştie că avea această intenţie. Dar n-a realizat-o. Şi, ciudat lucru, în toată perioada dintre iunie 1883- iunie 1889, cît a durat boala sa, cu remisiuni ale minţii întunecate şi altele de luciditate perfectă, nu a cerut lui Maiorescu să-i înapoieze lada plină de manuscrise şi cărţi. A fost, această lacună în decizie, norocul nostru literar, manuscrisele eminesciene păstrîndu-se în întregime, altfel ar fi ajuns pe cine ştie ce mîini,