Despre cauzele economiei discutăm de multă vreme. Au fost formulate nenumărate puncte de vedere. Unele au lovit ţinta, altele s-au dus aiurea. Unele au fost luate în seamă, altele ignorate. Din nefericire, chiar dacă deseori a fost pus degetul pe rană, n-au fost folosite cele mai bune medicamente. Boala n-a fost vindecată. Discuţiile continuă. Acum, în anul 2000, îşi fac loc teorii noi. Dar se reaprind şi puncte de vedere ce s-au mai vînturat de multe ori. Aceeaşi piesă veche, dar cu actori noi. Aflăm, astfel, că economia stagnează mai ales din cauza unor dobînzi care fac imposibil accesul întreprinderilor la finanţare. Şi, deci, la investiţii. Aparent, lucrurile chiar aşa stau. Dar numai aparent. În realitate, dobînzile mari nu constituie o cauză; sînt şi ele tot un efect, ca şi stagnarea economiei. Cauzele sînt altele. Sigur, mulţi dintre teoreticienii care cred că politica monetară e cauza stagnării economiei văd stimularea exporturilor exclusiv prin... deprecierea leului faţă de dolar. Pe termen scurt, un astfel de stimulent poate avea efect. Nu însă şi pe termen lung. Aşa că e nevoie de alte măsuri pentru redresarea exporturilor. Nici creditele cu dobînzi preferenţiale, pe bază de acte normative specifice, din anii trecuţi, n-au dat aşteptatul impuls activităţii de export. Şi nici nu va fi înregistrat efectul scontat pînă cînd factorii economiei, pe verticală şi pe orizontală, atît la nivel "macro", cît şi "micro", nu vor înţelege un fapt esenţial: că numai reforma întreprinderilor constituie acel stîlp de rezistenţă fără a cărei consolidare nu vom ajunge nici la relansarea creşterii economice şi nici la explozia exporturilor. Pe plan intern, reforma întreprinderilor este singura şansă, singura măsură în stare să aducă economia cu faţa la piaţă. De fapt, cu faţa la oameni. Altfel, economia îşi pierde orice sens. Pînă în prezent, nici structural şi nici ca