La intrarea în pavilionul care adăposteşte Salonul Cărţii de la Paris (ajuns la a douăzecea ediţie) era o coadă enormă în după-amiaza zilei de 18 martie. Sigur, era sîmbătă, iar vizitatorii fuseseră stimulaţi să se îndrepte spre Salon: căile ferate franceze şi Air France au acordat reduceri de 30 sau chiar 50 la sută pentru participanţi şi vizitatori, partenerii de presă au anunţat totul din timp şi cu insistenţă, pentru grupurile de elevi sau studenţi exista o intrare separată, iar biletele costau mai puţin ş.a.m.d. Cu alte cuvinte, Salonul a fost, ca în fiecare an, tratat ca un eveniment, iar acest statut nu rezultă neapărat din ce reprezintă în sine, ci din ceea ce se întîmplă în jurul lui. Nu este vorba doar de mediatizare, deşi aceasta contează foarte mult, iar organizatorii nu se pot plînge: un studio TV era amenajat chiar în interiorul Salonului, Bernard Pivot şi alţi realizatori au transmis de acolo, ziarele au fost pline de relatări, posturile de radio principale aveau, şi ele, studiouri improvizate la faţa locului etc. Dar strîngerea unor cărţi şi plasarea lor într-o hală uriaşă nu reprezintă decît primul pas, interesant fără îndoială pentru profesioniştii domeniului, bun pentru presă, dar nu îndeajuns de stimulator pentru marele public. Paşii următori sînt tehnici de public relations, din care se creează evenimentele conexe. Salonul era "dublat" deci de conferinţe, spectacole, dezbateri cu invitaţi de seamă şi alte asemenea manifestări care să-l aducă pe cititor spre acest loc animat. În centrul atenţiei s-a aflat Portugalia, invitatul de onoare, iar densitatea de mari scriitori portughezi a fost cu adevărat notabilă. Cel puţin la fel de atractiv a fost însă, pentru marele public şi pentru elite deopotrivă, sectorul rezervat producţiei multimedia, în special un "Village eBook" organizat de Editions 00h00, o editură lansată cu succes în 1998, care pu