Cine n-ar vrea să vadă, să ştie dinainte ceea ce nu este încă? Să afle cine îi va fi viitorul şef, preşedinte, soţ/soţie, care sînt numerele cîştigătoare la Loto sau ce investiţii vor deveni rentabile? Cine n-ar vrea să afle măcar dacă n-o să-i cadă mîine o cărămidă în cap? Poate maestrul Woland al lui Bulgakov avea dreptate să spună că aşa, din senin, cărămida nu cade în capul nimănui, niciodată, dar în mintea mea pe jumătate raţională, pe jumătate mistică, ideea de previziune a luat o formă ambiguă, devenind o combinaţie fluşturatecă între neîncredere, convingere şi judecată logică. Iar ceea ce mă interesa aproape devorator era viitorul, tocmai fiindcă este imprevizibil. Probabil că tema necunoscutului ce mă aşteaptă în fiecare dimineaţă, combinată cu o educaţie ateistă m-au făcut ca în anii adolescenţei să caut dezlegare în textele nemuritorilor Wells, Bradbury sau Verne, ca şi în cele ale mai efemerilor Beleaev, Rosohovatski sau Ion Mînzatu (şi-i mai aminteşte cineva?). Acum pare o naivitate, dar atunci romanele ştiinţifico-fantastice realist-socialiste (o sintagmă încă insuficient explorată de cercetătorii fenomenului literar proletcultist) îmi ofereau iluzia unui viitor chiar mai limpede decît prezentul. În societatea fără clase care, neîndoielnic, urma să vină, se contura o stabilitate luminoasă unde nu vedeam nici o greutate să mă strecor şi eu, deocamdată ca simplu spectator-cititor, dar mîine... ehei! Cînd de undeva, din viitor, un anume Efremov îmi arăta că "organizarea cea nouă a vieţii s-a extins necontenit şi inevitabil peste întregul pămînt şi astfel popoarele şi rasele cele mai diferite au format pînă la urmă o singură familie strîns unită şi înţeleaptă", cum să nu-l cred? Doar citeam negru pe alb că "astfel a început E.U.M. - Era Unirii Mondiale". Numai că, dincolo de poveştile adesea naive, însăilate între coperţile cu "triunghiuri" sau cu "n