Un raion stabil

Alexandra Mindu este o femeie veselă. Cu doi ochi vii şi colţurile gurii ridicate în sus, zîmbeşte chiar şi atunci cînd spune că munceşte ca vînzătoare de prin 1970, cînd avea 19 ani. M-am măritat foarte tînără, la 16 ani şi jumătate, copiii au venit repede şi nu am putut să fac şcoală. Poate că aş fi avut ceva în cap, dar a fost mai tentant măritişul. Doamna Sanda, cum o numesc colegele de la magazinul Bucureşti, cel de la intrarea pe Lipscani, spune că avea nevoie neapărat de un serviciu. Aşa că, de la 17 ani, a lucrat la telefoane, după care a venit vînzătoare aici. E drept că nu a stat în acelaşi loc tot timpul, societatea avînd mai multe magazine. La început, a fost la Big din Berceni, la raionul de foto. Acolo e superb. Ai de-a face cu alţi oameni. Nu trebuie numai să-i îmbraci şi să-i dezbraci. E ceva tehnic, iar pe mine tot timpul m-a atras asta. Vezi ceva nou, ai aparatură nouă, încerci să o dibuieşti, pentru că mie niciodată nu mi-a plăcut să fiu nepregătită în faţa clientului. Raionul însă s-a desfiinţat şi a ajuns la confecţii bărbaţi. Nu s-a gîndit niciodată să-şi caute alt serviciu. Noi, fecioarele, sîntem mai statice, ne lipseşte spiritul de aventură. Mai degrabă sîntem critice, zîmbeşte doamna Sanda. Poate că am rămas şi din cauza copiilor, ştiind că am asigurat un serviciu stabil. Dar totdeauna m-am simţit bine aici. Mi-a plăcut să vorbesc cu publicul. Probabil că şi asta este o chestie, căci nu poţi să faci ceva fără să-ţi placă. Stă o clipă şi revine. Categoric că simt o fidelitate faţă de serviciu. Dacă tu eşti sincer cu tine însuţi, poţi să reuşeşti orice. Pînă şi inventarul pe care îl fac. Îmi place să fie cît mai fidel. Lucrurile astea contează. Spre deosebire de colegele sale, nu este îmbrăcată cu halatul acela de un roşu stins şi nici nu are papuci de casă în picioare. E în pantaloni, cu o bluză gri. Sînt in