Oricît m-aş chinui, nu reuşesc să-mi aduc aminte de vreun prieten care să-mi fi pomenit de loialitate. Cel mult, mi-aduc aminte să fi vorbit despre "datorie". Ceea ce nu-i acelaşi lucru. Încerc să prind în cele ce urmează diferenţa de nuanţă: loialitatea e, după mine, satisfacerea obligaţiilor pe care le ai faţă de celălalt (fie acesta şi o entitate de tipul statului), obligaţii care apar ca exigenţe ale unui cod al onoarei considerat de tine, ca instanţă morală, legitim. "Datoria", pe de altă parte, aşa cum am gîndit-o în discuţiile mele cu şi despre prieteni, desemnează satisfacerea obligaţiilor pe care celălalt consideră că le ai faţă de el. Nuanţa aceasta mi se pare esenţială: prietenia (sau relaţia cu o entitate impersonală) care se bazează pe "datorie" implică acceptarea cerinţelor celuilalt şi pretenţia ca cerinţele tale să fie satisfăcute; cea bazată pe loialitate implică acceptarea codului de onoare al celuilalt şi aşteptarea ca cerinţele tale să fie identice cu obligaţiile pe care codul celuilalt i le impune. "Datoria", odată impusă, închide o relaţie, iar în cazul prieteniei o scuteşte (sau o secătuieşte) de variaţiile ulterioare. Loialitatea, în schimb, deşi nu pare a constitui un fundament prea solid, are meritul de a sili o relaţie să se construiască încontinuu, iar în cazul prieteniei, oferă, după mine, polul activ care nu trebuie să-i lipsească acesteia niciodată. "Datoria" îmbătrîneşte prietenia, loialitatea, zic eu, o întinereşte mereu. Dacă aşa stau lucrurile, de ce nu pot, totuşi, să-mi amintesc o ultimă dată cînd i-am vorbit unui prieten despre loialitate sau cînd el mi-a vorbit despre ea? Mă abat iarăşi de la subiect şi adaug că nu sînt un caz singular. Cuvîntul acesta a cam părăsit fondul de bază folosit de tineri. Cel mai des auzit, dintre termenii care desemnează un anume caracter al unei relaţii interumane, este cel de obligaţie. "Obl